QUELLE JUSTICE POUR LA FRANCE? 31 personnalités répondent aux préoccupations des Français. Ouvrage coordoné par Dragos Călin, Éditions L’Harmattan, Paris, France, 2012, 181 p., ISBN 978-2-296-56297-4.

Lucrarea coordonată de Dragoş Călin, judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi preşedintele Asociaţiei Forumul Judecătorilor din România pare să fie un unicat pe piaţa editorială europeană. Un judecător selectează diferite personalităţi pe care le chestionează cu privire la percepţia asupra justiţiei – 31 de personalităţi răspund întrebărilor, celor 6 întrebări dintr-un chestionar „static”. Lucrurile nu stau tocmai aşa: domnul Dragoş Călin a exersat metoda interviului faţă de justiţiabili într-un volum publicat în România de către Editura Universitară (şi disponibile integral pe site-ul editurii). Apariţia la editura franceză L’Harmattan constituie totuşi o premieră: un judecător român întreabă francezi despre încrederea în sistemul lor judiciar, independenţa justiţiei, rolul ministrului justiţiei, posibilitatea filmării şi difuzării proceselor şi profilul judecătorului ideal. Ştefania Marinescu a realizat un studiu introductiv, pertinent, pornind de la întrebările şi răspunsurile din volum.

Au participat la realizarea acestui volum: Jacques Barrot, Raymond Boudon, Edouard Brézin, David Camus, Gilbert Collard, Jeanne Cordelier, Anne Fagot-Largeault, Alain Ghysen, Elisabeth Guigou, Brice Lalonde, Louise L. Lambrichs, Pierre Laurent, Jean-Marie Lehn, Marc Levy, Maurice Lévy, Thierry Lévy, Nathalie Przygodzki-Lionet, Danièle Lochak, Jean-Charles Massera, Frédérique Martin, Jean-Claude Pecker, Paul Quilès, Fabrice Rizzoli, Jacques Salzer, François Sauvadet, Jean-Luc Sauvage, Guy Sorman, Alain Touraine, Catherine Trautmann, Marc Trévidic, Jean Weissenbach.

Prima întrebare are gradul de generalitate cel mai mare – şi se refeă la gradul de încredere – aşadar, la percepţia justiţiabililor. Răspunsurile pot forma un set de propuneri, chiar dacă observaţiile ar putea avea un caracter general (sociologul Raymond Boudon consideră că justiţia se realizează cu prea lent), poetice (scriitorul David Camus consideră că încredere abolută o acordă doar morţii – iar justiţiei, inevitabil, care este o afacere a vieţii, îi este cosacrat un loc secund), recursul final la CEDO – aşadar nu numai la noi … – (avocatul şi scriitorul Gilbert Collard), politicoase [mediatorul Jacques Salzer afirmă că are încredere în justiţie dar impresia sa (subliniază că este subiectivă) este că este prea complicată] sau chiar răspunsuri pe care le consider mai degrabă evazive, prin fermitatea lor: da (Jean-Marie Lehn) sau nu (Jeanne Cordelier).

În planul celei de-a doua întrebări, care o continuă pe prima, intervievaţii ar trebui să indice elemente pentru creşterea gradului de încredere – răspunsurile sunt diverse, unele explicative (Jean-Luc Sauvage), documentate (Nathalie Przygodzki-Lionet, Fabrice Rizzoli), sau propuneri directe – eliminarea influenţei politice în numirea magistraţilor pentru instanţa supremă (Danièle Lochak).  A treia întrebare se referă la rolul instituţional al unui minister, al justiţiei; cei mai mulţi subiecţi subliniază rolul administrativ al acestei instituţii, dar se referă şi la implicarea (nedorită) a politicului. Desigur sunt şi opinii tranşante: „nu văd care este utilitatea Ministerului Justiţiei”  (Thierry Lévy).

În privinţa unei posibile separări între puterea politică şi cea judiciară, majoritatea respondenţilor o consideră utopică şi chiar cu efecte nefaste: justiţia face parte din elementele consitutive ale cetăţii şi nu poate fi sterilizată şi complet inaccesibilă. Desigur linia de aur, mediană, este greu de găsit şi de aplicat pe termen lung. În epoca mediatică, în care justiţia este realizată la emisiunile televizate, coordonatorul seriei de interviuri solicită opinia cu privire la dilema filmării sau nu a proceselor. Maurice Lévy exprimă, mi se pare, răspunsul pertinent: „Justiţia este publică, dar nu este un spectacol”. O ultimă întrebare se referă la judecătorul ideal – care este într-o opinie „literatură” (J.-C. Massera) sau dezaprobă chiar întrebarea întrucât „omul nou/ideal” a constituit fundamentul oricărei dictaturi (Guy Sorman), deşi întrebarea nu se referă la o categorie de oameni, ci la calităţile pe care ar trebui să le aibă un om pentru a deveni judecătorul ideal.

Problemele pot fi locale/naţionale însă răspunsurile au o încărcătură universală, fiind indicate pentru lectorii români, indiferent de profesie. Scriitorul Marc Levy consideră ca un risc de primă importanţă, şi care trebuie evitat de un magistrat, este „rutina”. Exerciţiul profesiei de judecător nu se poate realiza din biroul comodităţii, ci lucrând în continuu la „şantierul” personal şi profesional. Abnegaţia se manifestă nu doar în orele de judecată, dar şi în afara sălii de judecată: cunoaşterea legii nu e suficientă pentru judecători care decid cu privire la opere de artă, care hotărăsc destinul unor familii sau dinastii. Enciclopedismul acestora trebuie să rupă rutina, convenţionalul şi să consacre prin hotărârile pronunţate nu doar aplicarea legii ci şi justiţia, aceea omenească, fundamentată de un adevăr judiciar (co-rupt din adevărul absolut). Acest volum se adresează – prin modalitatea de redactare, prin conţinutul întrebărilor (deschise) şi prin diversitatea opiniilor – tuturor acelora care sunt magistraţi sau justiţiabili, precum şi tuturor acelora care sunt interesaţi de o sociologie particulară (a francezilor pentru justiţie); desigur, volumul semnalat aici este esenţial pentru bibliotecile particulare sau publice, în primul rând pentru cele juridice, pentru varietatea răspunsurilor oamenilor de cultură francezi care au răspuns pozitiv interviului dlui Dragoş Călin.

Recenzia a fost publicată, cu titlul “Percepţia asupra justiţiei” în “Palatul de Justiţie”, nr. 4/2012.

 Vasile Stănescu, Spaţiul public. Gestionare şi comunicare…, Editura Universul Juridic, 2012, 286 p., ISBN 978-973-127-696-0.

Lucrarea domnului academician Vasile Stănescu, apărută în condiţii grafice şi tipografice excelente la Editura Universul Juridic abordează o temă actuală şi necesară pentru spaţiul intelectual românesc: spaţiul public. Această entitate „cu o identitate în acelaşi timp concretă, mobilă, fluctuantă, imaginară şi subiectivă”, care prezintă două componente – „materială, fizică” şi „cultural-spirituală” – este  privită cronologic, încă din germenii săi (cum se exprimă autorul în primul capitol) şi este analizată în aspectele esenţiale care o configurează. Astfel, sunt analizate condiţiile spaţiului public, mijloacele, modalităţile şi instituţiile publice de acţiune socială, participanţii – dezbatere prelungită în ultimul capitol („câteva probleme de interes actual”) – care se situează la confluenţa cercetărilor autorului în materia globalizării cu tema abordată în prezentul volum.

În capitolul dedicat definirii spaţiului public, sunt analizate exemple din domenii diferite (arhitectura şi urbanistica, mass media, educaţia şi entităţile economico-juridice) este analizat (şi disociat) interesul public/comun – ca element component al spaţiului public, rolul puterii politice în configurarea oficială a spaţiului public. „Deasupra tuturor componentelor care constituie spaţiul public se impun componentele politică, juridică şi economică”. Ne reţine atenţia componenta „juridică”, care de fapt are un rol esenţial în delimitarea spaţiului public întrucât îl legitimează. În această epocă majoritatea dezbaterilor se referă la ceea-ce-nu-este-public (un exemplu particular îl constituie jurisprudenţa instanţelor europene în privinţa protecţia vieţii private sau mai general ansamblul de drepturi protejate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale); în consecinţă dezbaterea privind spaţiul public pare să interese doar autorităţile/politicienii/formatorii de opinii, însă, este remarcabil faptul că spaţiul public este el însuşi un drept fundamental, aşadar, un drept care interesează nu doar decidenţii ci orice persoană preocupată de drepturile sale. Concluziile acestui capitol se pot constitui în elemente pentru dezvoltarea unor noi cercetări: definirea paradigmatică a spaţiului public (imposibilitatea unei asemenea definiri, în viziunea autorului),  acţiunea factorilor externi spaţiului public, efectele desprinderii unui segment din suveranitatea statului asupra spaţiului public şi solidaritatea la nivel global. În privinţa factorilor externi asupra spaţiului public, autorul discută influenţa societăţilor multinaţionale (sau grupurilor de societăţi) şi, având în vedere unele statistici, din care reiese faptul că peste 90% din  profitul total al societăţilor comerciale din România este realizat de grupuri de societăţi străine, nu ar putea fi evitată şi discuţia despre influenţa acestora, nu numai economică, dar şi din punctul de vedere al culturii şi civilizaţiei (mod de organizare, juridic) precum şi impactul asupra statului. Cu referire la suveranitatea/competenţele statelor/Uniunii Europene,  discuţia într-adevăr se reflectă atât în privinţa  spaţiului public naţional/internaţional/unional, dar şi mai departe, în privinţa susţinerii unuia dintre tipurile de spaţii amintite în momentul în care intră în coliziune: grupurile de interes şi de lobby sunt aici determinante, ceea ce ne duce din nou într-o zonă gri a controlului public asupra intereselor susţinute în spaţiul public.

Condiţiile spaţiului public sunt edificate pe un set de principii şi valori şi sunt analizate de autor în datele esenţiale: democraţia, statul de drept (ca primat al dreptului), pluralismul şi comunicarea. Toate acestea sunt puse în context – naţional şi european –, al Uniunii Europene, în principal; ar fi interesant de discutat, – în cadrul unor cercetări realizate în prelungirea temei cărţii – adoptarea recentului Tratat privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare şi rolul spaţiului public naţional/european.

Mijloacele, modalităţile şi instituţiile publice de acţiune socială sunt decelate în capitolul cel mai întins şi cel mai tehnic la volumului, în care autorul radiografiază punerea în practică a spaţiului public, elementele legitime de punere în valoare a acestuia. În privinţa mijloacelor de acţiune socială autorul are în vedere dezbaterile publice şi dialogul social, opinia publică, mentalitatea publică şi agenda publică, precum şi sondajele de opinie şi statistica. În legătură cu modalităţile de acţiune socială, autorul identifică 8 elemente (competiţia, negocierea ş.a.), fiecare modalitate fiind analizată pe larg. Fără a enumera instituţiile publice de acţiune socială, examinate de către autor, remarcăm faptul că toate acestea creează ele însele nu numai un spaţiu public al lor, dar au şi autoritatea definirii spaţiului public (de exemplu, Curtea Constituţională).

Esenţial pentru întregul volum este capitolul dedicat participanţilor la spaţiul public, în care se află statul ca „gestionar” al spaţiului public (cu discuţii pertinente referitoare la erodarea obiectivă a suveranităţii), componenta economică a spaţiului public – piaţa, societatea civilă şi componente asociative fundamentale (de tipul sindicatelor). Capitolul este de referinţă întrucât indică în mod obiectiv ca direct deţinător al „gestiunii” statul şi nu alte entităţi (economice, politice) sau organizaţii (regionale sau mondiale). În consecinţă, crearea unui spaţiu public european este o chestiune încă discutabilă care ar putea, de exemplu, în cadrul mărginit dezbaterii juridice, să pornească de la analiza unei ordini publice europene conturate în jurisprudenţa instanţelor Uniunii Europene.

Bibliografia volumului constituie în acelaşi timp şi un sistem de referinţe necesare pentru subiectul discutat; cartea se adresează tuturor acelora care au puterea de decizie, chiar şi într-un microspaţiu public, precum şi tuturor celor interesaţi de starea actuală a civilizaţiei.

Prof. univ. dr. Mihai Şandru

Material publicat in revista “Palatul de justitie”, nr. 2/2012. Volumul a fost lansat in Amfiteatrul Bibliotecii Academiei Române, 20 martie 2012.