Daniel-Mihail Șandru, Caracterul obligatoriu al deciziei preliminare pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru instanțe și autorități naționale/ The binding nature of the preliminary ruling of the Court of the Justice of the European Union for national courts and authorities, Revista română de drept european, ISSN 2068-8083, nr. 4/2019, p. 45-55
SSRN, researchgate, academia.edu, mendeley – full text
ABSTRACT
The binding nature of the judgments and orders of the Court of Justice of the European Union (‘CJEU’) is analysed in the light of the general effect of the judgment, both in the light of the case-law of the Court of Justice in Luxembourg and the Constitutional Court of Romania. The res judicata, the precedent at the level of the CJEU, as well as the possible retroactive effect are highlighted by relying on relevant case law. The effects of procedural autonomy in Romanian legislation and case law, along with two particular situations related to the review of the final administrative decision in order to take into account a later judgment of the CJEU and the final judicial decision and the possibility of reviewing it as being contrary to European Union law are also considered in the light of European case law.
Keywords: Court of Justice of the European Union; binding force of decisions; order; Constitutional Court of Romania
REZUMAT
Caracterul obligatoriu al hotărârilor și ordonanțelor Curții de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) este analizat din perspectiva efectului general al hotărârii, atât prin prisma jurisprudenței Curții de la Luxemburg, cât și a Curții Constituționale din România. Autoritatea de lucru judecat, precedentul la nivelul CJUE, precum și eventualul efect retroactiv sunt evidențiate prin jurisprudența relevantă. În final, sunt analizate, de asemenea, în lumina jurisprudenței europene efectele autonomiei procedurale în legislația și jurisprudența din România, precum și două situații particulare referitoare la reexaminarea deciziei administrative rămasă definitivă pentru a ține cont de o hotărâre ulterioară a CJUE și la decizia judecătorească definitivă și posibilitatea reexaminării ei în cazul contrarietății cu dreptul Uniunii Europene.
Cuvinte cheie: Curtea de Justiție a Uniunii Europene; obligativitatea hotărârilor; ordonanță; Curtea Constituțională din România
Daniel-Mihail ȘANDRU*
ABSTRACT
The binding nature of the judgments and orders of the Court of Justice of the European Union (‘CJEU’) is analysed in the light of the general effect of the judgment, both in the light of the case-law of the Court of Justice in Luxembourg and the Constitutional Court of Romania. The res judicata, the precedent at the level of the CJEU, as well as the possible retroactive effect are highlighted by relying on relevant case law. The effects of procedural autonomy in Romanian legislation and case law, along with two particular situations related to the review of the final administrative decision in order to take into account a later judgment of the CJEU and the final judicial decision and the possibility of reviewing it as being contrary to European Union law are also considered in the light of European case law.
Keywords: Court of Justice of the European Union; binding force of decisions; order; Constitutional Court of Romania
REZUMAT
Caracterul obligatoriu al hotărârilor și ordonanțelor Curții de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) este analizat din perspectiva efectului general al hotărârii, atât prin prisma jurisprudenței Curții de la Luxemburg, cât și a Curții Constituționale din România. Autoritatea de lucru judecat, precedentul la nivelul CJUE, precum și eventualul efect retroactiv sunt evidențiate prin jurisprudența relevantă. În final, sunt analizate, de asemenea, în lumina jurisprudenței europene efectele autonomiei procedurale în legislația și jurisprudența din România, precum și două situații particulare referitoare la reexaminarea deciziei administrative rămasă definitivă pentru a ține cont de o hotărâre ulterioară a CJUE și la decizia judecătorească definitivă și posibilitatea reexaminării ei în cazul contrarietății cu dreptul Uniunii Europene.
Cuvinte cheie: Curtea de Justiție a Uniunii Europene; obligativitatea hotărârilor; ordonanță; Curtea Constituțională din România
Introducere
Cererea de decizie preliminară, așa cum se exprimă Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene[1], are în vedere pronunțarea unei hotărâri sau a unei ordonanțe. Ambele au caracter obligatoriu, analizat în cele ce urmează din perspectivă jurisprudențială și doctrinară. Instanțele române s-au confruntat cu această procedură în peste 200 de trimiteri privind cereri de decizie preliminară[2].
1. Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene – în particular în procedura trimiterii preliminare
Tratatele Uniunii Europene – Tratatul privind Uniunea Europeană (în continuare „TUE”) și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (în continuare „TFUE”) – prevăd competența exclusivă a Curții de Justițiea Uniunii Europene[3] de a „asigur[a] respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor” Uniunii (art. 19 alin. (1) TUE), adică de a pronunța hotărâri prin care să fie interpretat dreptul UE (art. 19 TUE și, pentru trimiteri preliminare, art. 267 TFUE).
În cele ce urmează, vom discuta în mod exclusiv hotărârea pe care Curtea de Justiție o pronunță ca urmare a unei cereri preliminare – hotărârea preliminară[4], al cărui temei juridic se află în art. 267 TFUE; în plus, nu examinăm aici hotărârea în aprecierea validității unei dispoziții a dreptului (secundar al) UE.
În cadrul procedurii preliminare, Curtea se limitează să deducă din litera și spiritul tratatului semnificația normelor UE, aplicarea normelor interpretate la fiecare speță fiind însă rezervată instanței naționale. Această concepție corespunde funcției atribuite Curții de către art. 267 TFUE, care vizează asigurarea unității interpretării dreptului UE în statele membre[5].
2. Caracterul obligatoriu al hotărârii Curții de Justiție. Efectul general al hotărârii
În dreptul român, caracterul obligatoriu al hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene se deduce indirect din dispozițiile art. 148 alin. (2) și alin. (4) din Constituție.
Caracterul obligatoriu al hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost stabilit și direct, de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1039/2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în care Curtea a reținut că „[…] Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene[6], hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții”.
Regulamentul de procedură al Curții de Justiție din 25 septembrie 2012[7], modificat, enunță explicit la art. 91, efectul obligatoriu al deciziilor Curții – hotărâri și ordonanțe[8] – în sensul în care „[h]otărârea este obligatorie de la data pronunțării sale”, iar „[o]rdonanța este obligatorie de la data notificării sale”.
Hotărârea pronunțată de Curte are caracter obligatoriu, iar nu efect pur consultativ. O eventuală concluzie contrară ar denatura funcția Curții de Justiție, astfel concepută de către tratat, și anume aceea a unei instanțe ale cărei hotărâri sunt obligatorii[9].
Instanța judecătorească națională este ținută de o hotărâre pronunțată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce privește interpretarea sau validitatea actelor instituțiilor Uniunii în cauză, în vederea soluționării litigiului principal[10]. Or, odată ce instanța națională a sesizat Curtea de Justiție pe cale preliminară, în scopul soluționării litigiului cu care a fost sesizată, ea este obligată să respecte interpretarea dispozițiilor în cauză dată de Curte[11].
Hotărârea Curții nu leagă numai instanța de trimitere, ci ea este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești naționale, inclusiv orice instanță de apel, sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii pe care o pronunță instanța de trimitere[12]; în același timp, însă, hotărârea nu leagă părțile litigiului principal, acestea putând, de exemplu, renunța la acțiune în orice moment. Nesocotirea hotărârii preliminare de către instanța de trimitere constituie o încălcare a dreptului UE și poate genera inițierea de Comisia Europeană a unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statul membru respectiv (art. 258 TFUE)[13].
Efectele hotărârii au fost reținute și în dreptul român de Decizia nr. 1039/2012 a Curții Constituționale care a stabilit că „[e]fectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validității unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicție care a formulat acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispozițiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate și față de celelalte instanțe judecătorești naționale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziții. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanții statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene și retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare[14]. […]”.
În doctrină, se apreciază că, din art. 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene[15] (Protocolul nr. 3 anexat tratatelor), se deduce efectul general al hotărârilor (preliminare) pronunțate de Curte, existând o legătură logică între procedura în fața Curții și întinderea deciziei pe care ea o va pronunța[16].
În plus, hotărârea este obligatorie pentru toate autoritățile naționale – inclusiv autorități administrative[17].
3. Autoritatea de lucru judecat și precedentul
Existența precedentului a fost confirmată de jurisprudența Curții de Justiție[18], dar și în lucrări științifice de autoritate[19]. În doctrină se subliniază, de pildă, tendința Curții de Justiție de a acorda validitate generală propriilor hotărâri preliminare, instanța europeană admițând astfel valoarea de precedent a hotărârilor preliminare chiar în același mod în care o face în raport cu acțiunile directe[20].
Curtea de Justiție a arătat că hotărârea sa preliminară – privind interpretarea sau validitatea unui act al Uniunii – soluționează, cu autoritate de lucru judecat, una sau mai multe probleme de drept al Uniunii și obligă instanța națională să soluționeze acțiunea principală[21]. În schimb, existența autorității de lucru judecat a unei hotărâri preliminare nu se opune ca instanța națională care a sesizat Curtea de Justiție – iar, în sensul jurisprudenței CILFIT[22], orice altă instanță judecătorească națională – să sesizeze încă o dată Curtea înainte de a soluționa litigiul principal. O nouă trimitere poate fi justificată de împrejurarea că instanța națională are dificultăți de interpretare sau aplicare a hotărârii, de aceea că instanța adresează Curții o nouă chestiune de drept sau noi elemente de apreciere de natură să conducă Curtea să răspundă în mod diferit la o întrebare deja adresată. În schimb, această facultate de a întreba din nou Curtea nu poate permite contestarea validității hotărârii deja pronunțate[23].
4. Efectul retroactiv al unei hotărâri preliminare. Valoarea pur declarativă – iar nu constitutivă – a hotărârii preliminare
Interpretarea unei norme de drept al Uniunii Europene făcută de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare; în consecință, norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de către instanță chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente[24].
O hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecința că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate[25]. Interpretarea dată de Curtea de Justiție constituie parte integrantă a regulii de drept al Uniunii în cauză[26]; această regulă se deduce din art. 267 TFUE.
Pe de altă parte, prin hotărârea pronunțată de Curte se pot limita efectele în timp ale respectivei hotărâri, printr-o derogare expresă de la principiul efectului retroactiv al acesteia.
5. Moduri de aplicare a hotărârii preliminare
Dacă efectele unei hotărâri de interpretare a Curții se produc de la data intrării în vigoare a normei interpretate, pentru ca aceasta să fie aplicată de către judecătorul național faptelor anterioare acestei hotărâri, trebuie ca dreptul intern să permită un mijloc procedural de învestire a instanței naționale cu o cerere în care să poată face o atare aplicare.
Pentru instanța de trimitere, caracterul obligatoriu al hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție se traduce în obligația celei dintâi de a da efect deplin dispozițiilor de drept al Uniunii astfel interpretate de Curtea de Justiție[27]. Acea situație poate presupune inclusiv înlăturarea dispozițiilor contrare din dreptul intern, în sensul jurisprudenței Simmenthal[28].
6. Limitarea în timp a aplicării hotărârii preliminare
În cauza Nisipeanu[29], Curtea de Justiție a reamintit condițiile pe care trebuie să le întrunească o hotărâre pentru ca efectele sale să fie limitate:
”Interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente” (pct. 32)[30].
”Numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave” (pct. 33)[31].
7. Reexaminarea deciziei administrative rămasă definitivă pentru a ține cont de o hotărâre ulterioară a Curții de Justiție
Înainte de a examina jurisprudența Curții de Justiție privind posibilitatea reexaminării unei decizii judecătorești definitive, contrară unei hotărâri a Curții pronunțate ulterior ei, trecem succint în revistă principiile degajate de Curtea de Justiție în privința reexaminării unei decizii administrative definitive în scopul punerii ei în conformitate cu o hotărâre a Curții de Justiție, adoptată ulterior rămânerii definitive a respectivei decizii.
Odată cu hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz, supra, n. 17, Curtea de Justiție a admis posibilitatea reexaminării unei decizii administrative definitive, scopul fiind cel de a lua în considerare interpretarea dispoziției relevante reținută între timp de către Curte. Temeiul reexaminării rezidă în obligația de cooperare loială impusă statelor membre (obligație – sau principiu – reglementată în prezent la art. 4 alin. (3) TUE). Condițiile stabilite de Curte sunt următoarele:
„- în conformitate cu dreptul național, acesta [i.e. organul administrativ] dispune de puterea de a reveni asupra acestei decizii [decizia administrativă];
– decizia respectivă a devenit definitivă ca urmare a unei hotărâri pronunțate de către o instanță națională de ultim grad;
– hotărârea menționată, având în vedere jurisprudența Curții ulterioară acesteia, este întemeiată pe o interpretare eronată a dreptului [Uniunii] adoptată fără sesizarea cu titlu preliminar a Curții în condițiile prevăzute de articolul [267] [al treilea paragraf] [TFUE] și
– persoana interesată s-a adresat organului administrativ imediat după ce a luat cunoștință de jurisprudența menționată”[32].
Ulterior, prin hotărârea din 12 februarie 2008, Willy Kempter, supra, n. 17, Curtea a adus două clarificări referitoare la ultimele două condiții. Pe de o parte, în privința celei de-a treia condiții, Curtea a reținut că nu „era necesar ca părțile să fi invocat în fața instanței naționale aspectul de drept [al Uniunii] în cauză”, fiind „suficient fie ca aspectul de drept [al Uniunii] menționat a cărui interpretare s-a dovedit eronată în lumina unei hotărâri ulterioare a Curții să fi fost examinat de către instanța națională care s-a pronunțat în ultim grad, fie să fi putut fi invocat din oficiu de către această instanță”[33]. Pe de altă parte, referitor la a patra condiție, Curtea a adus precizări în problema termenului (i.e. limitei de timp) pentru introducerea unei cereri de reexaminare: ea a arătat că termenul respectiv nu este stabilit prin dreptul UE, ci, din perspectiva principiului autonomiei procedurale a statelor membre, el trebuie stabilit de statele membre, fiind necesar să aibă un caracter rezonabil[34].
8. Decizia judecătorească definitivă și posibilitatea reexaminării ei în cazul contrarietății cu dreptul Uniunii Europene
Pentru întâia oară în hotărârea Kapferer[35], Curtea de Justiție a fost sesizată cu privire la posibilitatea reexaminării unei decizii judecătorești care dobândise autoritate de lucru judecat și anularea ei în cazul în care ar rezulta că aceea este contrară dreptului UE. Apoi, Curtea a aplicat principiile echivalenței și efectivității în cazul modalităților procedurale de atac din dreptul statelor membre: atunci când reglementează acele modalități menite să asigure apărarea drepturilor pe care justițiabilii le obțin prin efectul direct al dreptului UE, statele membre trebuie să garanteze că acele modalități nu sunt mai puțin favorabile celor care privesc reclamații similare cu caracter intern (principiul echivalenței) și că ele nu fac în practică imposibilă exercitarea drepturilor recunoscute prin ordinea juridică a UE (principiul efectivității).
În doctrină se susține că, drept consecință a afirmării importanței principiului autorității de lucru judecat pentru decizii judecătorești definitive, hotărârea Kapferer confirmă necesitatea existenței unor circumstanțe foarte speciale pentru impunerea, potrivit principiului cooperării loiale – reglementat în prezent la art. 4 alin. (3) TUE -, unei instanțe naționale să înlăture aplicarea normelor sale interne de procedură în vederea reexaminării și anulării unei decizii judecătorești definitive, în situația în care acea decizie ar fi contrară dreptului UE[36].
Ce se întâmplă însă în cazul în care normele naționale de procedură nu prevăd posibilitatea reexaminării unei decizii judecătorești definitive pentru a o pune în acord cu o hotărâre ulterioară a Curții de Justiție? Aceasta este situația și în România, potrivit Codului de procedură civilă.
9. Principiul autonomiei procedurale naționale
Răspunsul la întrebarea ridicată anterior rezidă în principiul autonomiei procedurale naționale.
Potrivit Curții de Justiție, „[…] [î]n lipsa unei reglementări [a Uniunii] în materie, modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat aparțin ordinii juridice a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora. Aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nici să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității) […]”[37].
În sens general, art. 19 alin. (1) paragraful al doilea TUE dispune că „[s]tatele membre stabilesc căile de atac[38] necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”.
În sensul celor de mai sus, trebuie menționat faptul că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1039/2012, instanța de contencios constituțional a stabilit cu titlu de principiu că, „[…] [î]n virtutea calității de stat membru al Uniunii Europene, statul român are obligația de a pune la dispoziția instanțelor judecătorești și, implicit, a justițiabililor, un instrument juridic eficient care să asigure aplicarea normelor Uniunii Europene, acestea având caracter prioritar față de dispozițiile contrare din legile interne.
Curtea, având în vedere concluzia potrivit căreia dispozițiile de lege criticate contravin art. 21 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, constată, în continuare, că sunt încălcate și prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră valorile supreme ale statului român, respectiv principiul obligației respectării Constituției, a supremației sale și a legilor […]”.
Principiul constituțional stabilit prin Decizia nr. 1039/2012 cu titlu obligatoriu pentru instanțele de drept comun este acela potrivit căruia impunerea unor condiții adiționale de admisibilitate pentru promovarea unui mijloc procedural care vizează aducerea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dar nelegale, drept consecință a contradicției cu dreptul Uniunii astfel cum este interpretat de CJUE printr-o hotărâre preliminară, este de natură a încălca dispozițiile art. 21, 148 alin. (2) și (4) și 1 alin. (3) și (5) din Constituția României.
În mod evident că o calificare a unei hotărâri preliminare a CJUE (care, potrivit Curții, are efect obligatoriu erga omnes, direct și retroactiv și se aplică prioritar față de dreptul intern) ca insuficientă în sine pentru a permite promovarea unui mijloc procedural care să dea eficiență acesteia este contrară Constituției României și TFUE.
Mai mult, Curtea Constituțională a arătat expres că aducerea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dar contrară unei hotărâri preliminare pronunțate de CJUE, la o formă care să respecte prioritatea dreptului UE nu este de natură a încălca nici dreptul la un proces echitabil și nici principiul securității raporturilor juridice. Astfel, în aceeași Decizie nr. 1039/2012, instanța de control constituțional statuează: „[…] Curtea Constituțională consideră că reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de o instanță judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil și nici principiul securității raporturilor juridice. O hotărâre judecătorească, deși definitivă și irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituție, de aplicare prioritară față de dispozițiile contrare din legile interne. Curtea a reținut în jurisprudența sa că principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008) […]”.
Constatările Curții Constituționale sunt fundamentale pentru problema de față, respectiv pentru situația în care dreptul pozitiv respectiva hotărâre anterioară a instanței naționale se regăsește în afara dreptului Uniunii, astfel cum este acesta interpretat de CJUE.
Practic, în respectarea erga omnes a principiului constituțional al supremației dreptului UE față de normele interne, Curtea Constituțională recunoaște posibilitatea unei părți vătămate de neconformitatea indicată mai sus, de a solicita și obține reformarea hotărârii judecătorești naționale anterioare, pronunțată cu încălcarea dreptului UE statuat de CJUE, chiar și acolo unde nu există normă expresă, prin aplicarea principiilor de drept.
Mai mult, din moment ce Curtea Constituțională însăși reține în decizia citată că „principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități” (s.n.), o instanță națională învestită cu o cerere prin care se solicită aplicarea dreptului prioritar al UE unei stări de fapt date nu poate refuza să facă aplicarea în speță a normei suprastatale prioritare pe temeiul unor „drepturi câștigate” în contextul în care drepturile respective au fost dobândite ca urmare a nesocotirii de către instanța națională a dreptului UE care este, în orice caz, prioritar normelor de drept pozitiv etatic.
Cu alte cuvinte, instanța națională ar fi obligată să interpreteze prevederile naționale aplicabile într-un mod care să promoveze dobândirea conformității cu dreptul UE.
Concluzii
Caracterul obligatoriu al hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene se deduce indirect din dispozițiile art. 148 din Constituție alin. (2) și alin. (4). Hotărârea pronunțată de Curte are caracter obligatoriu, iar nu efect pur consultativ. O eventuală concluzie contrară ar denatura funcția Curții de Justiție, astfel concepută de către tratat, și anume aceea a unei instanțe ale cărei hotărâri sunt obligatorii. Efectele caracterului obligatoriu sunt analizate prin prisma jurisprudenței constituționale române și a Curții de Justiție.
* Daniel-Mihail Șandru este cercetător științific gr. I, a fondat și coordonează Centrul de Studii de Drept European („CSDE”) al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Profesor universitar la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir și la Universitatea din București. Judecător ad hoc la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial International de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Președinte al Societății de Științe Juridice și al Asociației Române de Drept și Afaceri Europene. Redactor șef al Revistei române de drept european (Wolters Kluwer). Poate fi contactat la adresa mihai.sandru@csde.ro Pagina web: www.mihaisandru.ro Materialul a fost pregătit pentru conferința națională „Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene și experiențe ale sistemului român de drept”, ediția a III-a, 5 decembrie 2019, organizată de Centrul de Studii de Drept European („CSDE”) al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” din cadrul Academiei Române, Asociația Forumul Judecătorilor din România și Asociația Română de Drept și Afaceri Europene („ARDAE”). Detalii: www.csde.ro Lucrarea a fost finalizată la 25 noiembrie 2019, dată la care au fost accesate ultima dată paginile web la care face trimitere articolul.
[1] Curtea de Justiție, Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, JO C 380, 8.11.2019, p. 1.
[2] Mihai Șandru, Mihai Banu, Dragoș Călin (ed.), Trimiterile preliminare ale instanțelor din România la CJUE. Culegere adnotată de jurisprudență (2007-2018), 11 volume, 5260 p., Editura Universitară, București, 2014-2019.
[3] Potrivit art. 19 alin. (1) TUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Tribunalul Uniunii Europene și „tribunale specializate” – respectiv, Tribunalul Funcției Publice (2005-2016). Cu această precizare, în continuare vom utiliza „Curtea de Justiție” sau „CJUE”.
[4] Pentru aspecte terminologice privind cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, a se vedea Mihai Șandru, Mihai Banu, Dragoș Călin, Procedura trimiterii preliminare: principii de drept al Uniunii Europene și experiențe ale sistemului român de drept, CH Beck, București, 2012, pp. 2-5.
[5] Hotărârea din 27 martie 1963, Da Costa en Schaake NV și alții, 28-30/62, EU:C:1963:6, Rec. 1963, p. 61, 76; hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C-297/88 și C-197/89, EU:C:1990:360, pct. 38.
[6] A se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în M.Of., nr. 281 din 21 aprilie 2011.
[7] JO L 265, 29.9.2012, p. 1, astfel cum a fost modificat la 18 iunie 2013 (JO L 173, 26.6.2013, p. 65), la 19 iulie 2016 (JO L 217, 12.8.2016, p. 69) și la 9 aprilie 2019 (JO L 111, 25.4.2019, p. 73). Regulamentul este disponibil, în versiunea consolidată, la adresa https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-10/rp_ro.pdf
[8] Potrivit art. 99 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, răspunsul Curții la o cerere de decizie preliminară care ia forma unei ordonanțe motivate are loc „[a]tunci când o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată”.
[9] Avizul din 14 decembrie 1991, SEE I, 1/91, EU:C:1991:490, pct. 61; hotărârea din 28 mai 1995, Kleinwort Benson/City of Glasgow District Council, C-346/93, EU:C:1995:85, pct. 24; ordonanța din 26 aprilie 2002, VIS Farmaceutici, C-454/00, EU:C:2002:271, pct. 23; ordonanța din 2 mai 2002, Orsini, C-129/01, EU:C:2002:278, pct. 22.
[10] Hotărârea din 3 februarie 1977, Benedetti, 52/76, EU:C:1977:16, pct. 26; ordonanța din 5 martie 1986, Wünsche Handelsgesellschaft, 69/85, EU:C:1986:104, pct. 13; hotărârea din 14 decembrie 2000, Fazenda Pública, C-446/98, EU:C:2000:691, pct. 49; hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov, C-173/09, EU:C:2010:581, pct. 29; hotărârea din 16 iunie 2015, Gauweiler și alții/Deutscher Bundestag, C-62/14, EU:C:2015:400, pct. 16.
[11] Hotărârea Elchinov, supra, n. 10, pct. 30.
[12] Morten Broberg și Niels Fenger, Procedura trimiterii preliminare la Curtea Europeană de Justiție, Wolters Kluwer, București, 2010, p. 406.
[13] Ibidem.
[14] În acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului hotărârii din 5 februarie 1963 pronunțate în cauza 26/62, Van Gend en Loos/Nederlandse Administratie der Belastingen, EU:C:1963:1, preluat în cuprinsul hotărârii din 27 martie 1963, Da Costa și alții, supra, n. 5;sau hotărârea din 24 iunie 1969 pronunțată în cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH/Hauptzollamt Saarbrücken, EU:C:1969:27, pct. 3.
[15] Art. 23 par. 2 dispune că, „[î]n termen de două luni de la data ultimei notificări [a deciziei de sesizare a Curții de către instanța de trimitere], părțile, statele membre, Comisia și, dacă este cazul, instituția, organul, oficiul sau agenția Uniunii care a adoptat actul a cărui valabilitate sau interpretare este contestată, au dreptul de a depune la Curte memorii sau observații scrise”.
[16] Morten Broberg și Niels Fenger, Procedura trimiterii preliminare la Curtea Europeană de Justiție, supra, n. 12, p. 416.
[17] Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz, C-453/00, EU:C:2004:17; hotărârea din 19 septembrie 2006, i-21 Germany și Arcor, C-392/04 și C-422/04, EU:C:2006:586; hotărârea din 12 februarie 2008, Willy Kempter, C-2/06, EU:C:2008:78.
[18] Hotărârea Da Costa și alții, supra, n. 5.
[19] Kieran Bradley, Vertical Precedent at the Court of Justice of the European Union: When Push Comes to Shove, în Kieran Bradley, Noel Travers și Anthony Whelan (ed.), Of Courts and Constitutions: Liber Amicorum in Honour of Nial Fennelly, Hart, 2014, pp. 47-65; Eric Carpano (coord.), Le revirement de jurisprudence en droit européen, Bruylant, 2012.
[20] Morten Broberg și Niels Fenger, Procedura trimiterii preliminare la Curtea Europeană de Justiție, supra, n. 12, p. 415.
[21] Ordonanța Wünsche/Germania, supra, n. 10, pct. 13; hotărârea din 6 martie 2003,
Kaba, C-466/00, EU:C:2003:127, pct. 39.
[22] Hotărârea din 6 octombrie 1982, CILFIT și alții, 283/81, EU:C:1982:335.
[23] Ordonanța Wünsche, supra, pct. 10.
[24] Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, EU:C:1980:100, pct. 16; hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C-50/96, EU:C:2000:72, pct. 43; hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C-292/04, EU:C:2007:132, pct. 34.
[25] Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C-137/94, EU:C:1995:342, pct. 33; hotărârea Willy Kempter, supra, n. 17, pct. 35; hotărârea din 16 ianuarie 2014, Pohl, C-429/12, EU:C:2014:12, pct. 30 (cf. versiunea în limba engleză a celui din urmă considerent: „[…] a preliminary ruling does not create or alter the law, but is purely declaratory, with the consequence that in principle it takes effect from the date on which the rule interpreted entered into force” (s.n.)).
[26] Morten Broberg și Niels Fenger, Procedura trimiterii preliminare la Curtea Europeană de Justiție, supra, n. 12, p. 415.
[27] Broberg și Fenger (Procedura trimiterii preliminare la Curtea Europeană de Justiție, supra, n. 12, p. 410-413) discută pe larg exemple de hotărâri preliminare care nu au putut fi aplicate ca atare de instanțele de trimitere. Pentru detalii privind procedura în fața instanțelor judecătorești române care au sesizat Curtea de Justiție – subsecvent pronunțării deciziei Curții, a se vedea Mihai Șandru, Mihai Banu, Dragoș Călin, Procedura trimiterii preliminare, supra, n. 4, capitolul VIII („Procedura în fața instanței naționale după primirea răspunsului de la Curtea de Justiție”), pp. 523-558.
[28] Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49. A se vedea și Caroline Naômé, Le renvoi préjudiciel en droit européen: guide pratique, Larcier, 2007, pp. 204-205.
[29] Hotărârea Nisipeanu, C-263/10, hotărârea din 7 iulie 2011, ECR 2011 p. I-97*, Summ.pub., ECLI:EU:C:2011:466, pct. 32 și urm.
[30] A se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, pct. 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, Skov și Bilka, C-402/03, Rep., p. I 199, pct. 50, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C-313/05, Rep., p. I 513, pct. 55
[31] Hotărârea Skov și Bilka, citată anterior, pct. 51, precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-2/09, ECR 2010 p. I-4939, ECLI:EU:C:2010:312, pct. 50. De altfel, în cauza Nisipeanu, Curtea nu a dat efect cereri de limitare a efectelor hotărârii, motivând la pct. 34-36 în acest sens, s-a arătat că ”în ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența unor consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr o hotărâre preliminară nu justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, Rec., p. I 6193, pct. 52, Hotărârea din 15 martie 2005, Bidar, C-209/03, Rec., p. I 2119, pct. 68, și Hotărârea Brzeziński, citată anterior, pct. 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine obligația de a prezenta în fața Curții date cifrice care să stabilească riscul unor repercusiuni economice grave (Hotărârile Brzeziński, pct. 59 și 60, și Kalinchev, pct. 54 și 55)” (pct. 35)
[32] Hotărârea Kühne & Heitz, supra, n. 17, pct. 28.
[33] Hotărârea Willy Kempter, supra, n. 17, pct. 44, 45, 46.
[34] Ibidem, pct. 60.
[35] Hotărârea din 16 martie 2006, Kapferer, C-234/04, EU:C:2006:178.
[36] Ibidem, p. 104.
[37] Hotărârea din 3 septembrie 2009, Fallimento Olimpiclub, C-2/08, EU:C:2009:506, pct. 23-24; hotărârea Kapferer, supra, n. 32, pct. 21-22.
[38] Cf. „voies de recours” (fr.); „remedies” (en.).