Elsa Bernard, La spécificité du standard juridique en droit communautaire, Bruylant, 2010, 643 p.; ISBN [978-2-8027-2795-8], Collection “Droit de L’Union Européenne” dirigée par Fabrice Picod. Thèses, préface de Denys Simon. Recenzie de Daniel-Mihail Șandru, Revista română de drept european, nr. 4/2011

Elsa Bernard*,

La spécificité du standard juridique en droit communautaire**

Prestigioasa colecţie „Dreptul Uniunii Europene” a Editurii Bruylant a fost îmbogăţită recent cu o lucrare de reflecţie asupra caracterului specific al standardului juridic în dreptul comunitar/al Uniunii Europene. Prefaţa, semnată de Denys Simon, configurează aspectele de prioritare ale cercetării (este prioritară în privinţa unei analize globale) şi identifică particularităţile conceptualizării subiectului tratat – trecerea de la dreptul pozitiv al UE la teoria interpretării, având ca finalitate teoria dreptului. Lucrarea se află la intersecţia pluridisciplinară a dreptului Uniunii Europene cu teoria generală a dreptului, autoarea reuşind să pună în valoare conceptele stricte şi să le contureze o viaţă proprie exact în ramura de drept care are o înclinaţie naturală către versatilitate conceptuală. Tocmai de aceea, analiza trebuie urmărită pas cu pas: de la structura conceptuală la surprinderea dreptului Uniunii Europene în cadrul acestui concept, volumul se citeşte ca un roman poliţist, cu un suspans kantian – unic în zilele noastre.

Acest „studiu remarcabil” (cum scrie, pe drept cuvânt, profesorul Guy Haarscher) îmbină rigoarea filozofică şi a argumentării cu analiza ordinii juridicii europene (sunt prezente analize despre interpretare, subsidiaritate, proporţionalitate, competenţele UE, cooperarea loială) şi ajunge la analize pertinente în anumite domenii de drept material (clauze abuzive, concurenţa neloială etc.).

Cum poate un concept marginal să pătrundă şi să dea esenţă unui domeniu atât de vast, chiar destructurat?[1] Epoca post-modernă ne-a arătat că lipsa unui sistem este un principiu, iar noul drept, al Uniunii Europene, nu face excepţie: nu suntem în prezenţa unui sistem de drept, ci a unei ordini juridice. De fapt, paradoxul este doar aparent întrucât şi ordinea juridică a UE este, sistemic, la periferia sistemelor juridice clasice, un drept impregnat de multă economie şi politică. Prin analiza standardului juridic se ajunge la esenţa tare a dreptului UE, cercetare care face din cartea Elsei Bernard o lucrare fundamentală atât pentru explicarea, cât şi pentru înţelegerea dreptului UE – tema aceasta va deveni un capitol clasic şi de neevitat în manualele din domeniu.

Noţiunea „standard juridic” nu este utilizată de legiuitorul european[2] dar este amintită de către avocatul general P. Léger în concluziile sale; acesta, în cauza Schulte[3], a arătat că „interpretarea teleologică joacă de asemenea un rol primordial dacă textul în cauză este dificil de interpretat pornind de la redactarea sa. Aceasta este situaţia în cazul în care dispoziţia în litigiu este ambiguă. Aceeaşi este situaţia în cazul în care dispoziţia constituie un „standard juridic” care indică intenţia legiuitorului de a lăsa judecătorului grija de a defini conţinutul pentru fiecare caz în parte, pentru a face o aplicare adaptată faptelor cu care este sesizat”.[4]

Pentru literatura juridică română este interesantă noţiunea „standard juridic”, puţin studiată la noi. Din punctul de vedere al noţiunii, autoarea subliniază că standardul juridic, care este noţiune suplă, nedeterminată – se opune noţiunii „règle de droit” (care ar corespunde aproximativ lui „rule of law”) prin care este desemnată o normă riguroasă/rigidă şi precisă (p. 7). Desigur, această dezbatere nu este fără finalitate, întrucât depinde de înţelesul pe care limba franceză îl poate da standardului – înţeles, într-un larg consens doctrinal – ca fiind o „măsură de mijloc de conduită socială corectă” (R. Pound) şi care implică o judecată morală asupra conduitei umane. „Standardul nu este formulat de o manieră precisă sau absolută, conţinutul său nu este determinat prin reglementări (legi) sau prin hotărâri judecătoreşti, dar este relativ pentru că este corelat cu o epocă, cu locuri şi cu alte circumstanţe” (p. 9).

Este fundamental pentru înţelegerea subiectului, analiza pe care autoarea o realizează cu privire la standard şi interpretarea normei juridice (p. 12-19). Interpretarea normei juridice este esenţială în dreptul Uniunii Europene, întrucât un rol important la „dezvoltarea” acestei ordini juridice l-a avut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, şi tipurile de interpretări utilizate – în frunte cu interpretarea teleologică.

Definiţia standardului este o problemă de epistemologie juridică, întrucât standardul se defineşte prin funcţionalitatea sa şi nu prin materialitate (care ar fi o încercare inutilă de surprindere a unei rigori fără de sens – p. 20). În consecinţă „apartenenţa unei norme juridice la categoria standardului juridic nu este definitivă: standardul se naşte, trăieşte şi dispare în funcţie de tratamentul care îi este rezervat de diferitele organe care contribuie la elaborarea dreptului”. Aplicarea şi interpretarea dreptului sunt metodele directe care fac din anumite norme juridice, în anumite contexte, un standard. Se naşte întrebarea, cum este posibil standardul juridic în dreptul Uniunii Europene? Pentru că, spre deosebire de dreptul naţional, care are tradiţie şi elemente care configurează interpretarea şi aplicarea dreptului, dreptul Uniunii Europene trăieşte aseptic încercând să se impună unor sisteme (juridice) diferite şi cu tradiţii esenţial diferite. Ei bine, lucrarea se constituie în acest punct al analizei, fundamentală pentru înţelegerea distincţiei „drept internaţional” – „ordine juridică a dreptului UE”, dezbatere care se sfârşeşte (mai) întotdeauna în futilul „sui-generis”, caracter prin care se crede că am spus totul despre dreptul Uniunii Europene (şi încă ceva în plus, ca să-l parafrazez pe Pico della Mirandola). Autoarea instituie ca punct de hotar novator în dezvoltarea dreptului UE, hotărârile Curţii de Justiţie din cauzele Van Gend en Loos[5] şi Costa/E.N.E.L.[6] Cu toate acestea – în acord cu literatura de specialitate – autoarea sesizează că ordinea juridică comunitară, dreptul care a rezultat nu a fost construit ex nihilo[7].

Particularitatea dreptului UE constă tocmai în posibilitatea de a utiliza metodele dreptului comparat chiar şi în acele situaţii în care dreptul comunitar devine autonom (P. Pescatore; E. Bernard, p. 25-27); această particularitate conferă cercetării sale limite specifice: pe de o parte noţiunile care constituie standarde nu pot fi în totalitate specifice acestei ordini juridice şi, pe de altă parte, nu pot constitui un simplu împrumut în dreptul comunitar/UE din alt drept.

Capitolul preliminar, referitor la „noţiunea de standard juridic”, precede cele două părţi ale tezei (I – specificitatea substanţială parţială; II – specificitatea funcţională evidentă).

Criteriile pentru a defini standardul juridic au în vedere, în primul rând, a priori nedeterminarea acestuia (p. 31-34), dar acest criteriu, negativ, nu este suficient pentru a constitui o regulă, astfel încât autoarea concepe trei criterii esenţiale, pe care le analizează minuţios: aprecierea situaţiilor şi a comportamentelor în starea de normalitate (definită drept „medie” socială – p. 34-43)[8]; favorizează recurgerea la referinţe externe dreptului;[9] caracteristica esenţială de a lăsa interpretului o marjă de interpretare care să-i permită acestuia determinarea conţinutului normei pentru fiecare speţă în parte.[10]

Identificarea standardului juridic faţă de alte noţiuni juridice constituie cea de-a doua parte a capitolului introductiv (prima se referă la criterii) şi analiza este pertinentă prin raportare la (1) „norma juridică” (standardul este o normă juridică, dar standardul este o noţiune care se opune normei juridice – care are un conţinut determinat a priori), (2) noţiunile nedeterminate şi (3) principiile generale ale dreptului.[11]

Analiza principală a volumului este structurată în două părţi, amintite anterior. Deşi afirm că aceasta pare să fie principala contribuţie, trebuie să relev şi să accentuez valoarea formativă (pentru publicul român chiar informativă) a textului capitolului preliminar. Nu aş putea recomanda „profesioniştilor” din domeniul dreptului UE să înceapă volumul prin eludarea capitolului introductiv, întrucât acesta este esenţial, chiar dacă (sau tocmai pentru că) are un conţinut conceptual (de teorie generală/de filosofie a dreptului) care lămureşte cititorul (familiarizat cu alte ramuri de drept).

În cadrul părţii I, dedicate „specificităţii substanţiale parţiale”, autoarea analizează caracterul parţial specific în domeniul dreptului material al standardului, cu referire la dreptul UE, analizând homotipia[12] marcată – dreptul material este propriu ordinii juridice a UE (titlul 1). Alte standarde sunt „rezistente” faţă de acest fenomen şi au legătură mai slabă cu dreptul UE (titlul 2). Funcţia standardului este foarte importantă, printre altele, în sensul reglării exerciţiului competenţelor în UE, între instituţiile europene (p. 87).

În cadrul primului titlu, sunt analizate pe larg trei concepte – standarde „dure” ale dreptului UE, respectiv „subsidiaritatea” şi standardele „interesului general” şi al „cooperării loiale” (ultimele două, prin referire al jurisprudenţă, iar primul ca fiind „textual”).

Subsidiaritatea face obiectul reglementării tratatelor (în prezent art. 5 TUE şi Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii). Calificat de către doctrină şi de către jurisprudenţă, în general, ca „principiu”, subsidiaritatea constituie totuşi un standard al cărui conţinut a fost stabilit de către instanţa europeană, cu rezerve, în situaţia aplicării în cauzele deduse judecăţii.

În identificarea standardului subsidiarităţii autoarea aplică elementele decelate în partea generală pentru a releva caracterul nedeterminat a priori a noţiunii „subsidiaritate”; astfel, este descris (p. 95) mecanismul testului de subsidiaritate (testul de eficacitate comparativă sau testul necesităţii intervenţiei, precum şi testul valorii adăugate) şi analizează nedeterminarea intenţionată a noţiunii de subsidiaritate, chiar dacă au existat tentative de „clarificare conceptuală” (Comisia, 1992), noţiunea a rămas eminamente abstractă (p. 98).

În momentul în care analiza se referă la trăsăturile specifice ale subsidiarităţii sunt determinate elementele standardului:

– subsidiaritatea implică (p. 99-100) o analiză în termeni de normalitate („subsidiaritatea este, înainte de toate, un principiu de bun simţ”);

– subsidiaritatea implică o referinţă exterioară; în acest sens autoarea citează personalităţi, oameni politici şi doctrina de specialitate care afirmă/confirmă caracterul „politic” al noţiunii, dar şi instituţii (Comisia, dar şi Curtea de Justiţie – într-un document din 20 decembrie 1990 adresat conferinţei interguvernamentale);

Receptarea conceptului „subsidiaritate” s-a realizat diferit în statele federale faţă de cele unitare (primele au fost mult mai reticente în adoptarea conceptului) – autoarea prezintă analitic situaţia din majoritatea statelor membre (introducerea standardului subsidiarităţii în constituţiile unor state membre – Germania, Portugalia).[13]

În analiza concretă, funcţională, a standardului subsidiarităţii autoarea constată că instanţa europeană a exercitat un control limitat asupra acestuia (am putea reflecta dacă subsidiaritatea nu este cumva o creaţie doctrinară, aplicată de instituţiile europene dar fără o cenzură jurisdicţională – cum arată şi autoarea „Curtea de Justiţie s-a pronunţat pentru un control al subsidiarităţii, dar acest tip de control a fost totuşi limitat” – p. 114).

Asumarea conştientă a introducerii subsidiarităţii în textului tratatului (o alta variantă a fost menţionarea acestuia în preambul – p. 118) precum şi în concluziile Consiliului European de la Edinburgh (11-12 decembrie 1992)[14], TPI (în prezent, TUE)[15] şi CJCE (în prezent, CJUE) au exercitat un control limitat.

Prima aplicare a standardului subsidiarităţii este celebră, cauza Bosman[16] şi a fost urmată apoi de o hotărâre prin care CJUE se pronunţă asupra etapelor care constituie structura art. 5 CE (în prezent art. 5 TUE)[17]. Criteriul de referinţă al aprecierii subsidiarităţii rămâne totuşi hotărârea Germania/Parlamentul şi Consiliul[18] în care Curtea nu intră într-o analiză de fond şi în care devine manifest rolul politic al acestui concept[19].

În finalul capitolului, autoarea propune mai multe soluţii prin care să fie înlăturată actuala stare prin care Curtea se manifestă formal, încercând să evidenţieze o anumită evoluţie, precum şi necesitatea unui control al motivării subsidiarităţii (p. 129).

„Interesul general” este un standard jurisprudenţial; din punct de vedere conceptual este amintit faptul că instanţele europene au definit „interesul general” prin raportare la „interesul comun” (pentru a delimita interesul partajat între Comunitate şi statele membre) sau „interes comunitar/interes al Comunităţii” care reprezintă stadii ale interesului general. Chiar termenul vag, de „interes” implică, întotdeauna o nedeterminare (p. 135).

Originea standardului interesului general este ambiguă şi poate neclară; autoarea se întreabă: cum am putea considera standardul de origine jurisprudenţială din moment ce apare în tratate şi în actele instituţiilor (autoarea îl citează pe T. Hamoniaux[20] care a analizat apariţia conceptului de interes general)? CJCE a consacrat acest standard[21] cu privire la instituţii, dar şi cu privire la ajutoare de stat[22] precum şi în alte domenii prin cauze, unele celebre – cum ar fi Costa/ENEL – în care judecătorul comunitar a invocat interesul general al Comunităţii în scopul asigurării priorităţii dispoziţiilor comunitare asupra măsurilor unilaterale adoptate de către state membre (p. 139-140).

În confruntarea dintre interesul general şi proporţionalitate autoarea analizează restricţiile justificate prin natura standardului interesului general – prin referiri ale CJCE, mai degrabă ambigue, la „situaţia economică complexă”[23]; chiar şi categoriile de control – general şi restrâns – este ambiguu (p. 155). Chiar dacă, până în prezent, scrie autoarea, Curtea nu a anulat un act comunitar pentru nelegalitate cu privire la interesul general, aceasta nu înseamnă că nu au fost impuse anumite constrângeri pentru instituţiile europene. Deşi în unele cauze[24] CJCE a invalidat acte ale instituţiilor, motivarea principală a avut în vedere nerespectarea principiilor generale de drept.

Proporţionalitatea este un standard esenţial în dreptul UE, care implică faptul că actele instituţiilor europene nu trebuie să depăşească limitele care sunt necesare pentru atingerea unui scop (obiectiv) de interes general. Deşi proporţionalitatea este calificată drept „principiu”, aceasta îndeplineşte criteriile standardului (p. 159); contrar altor standarde, prin intermediul proporţionalităţii nu se poate măsura în mod direct un comportament sau o situaţie cu referire la normalitate, dar poate fi analizată în funcţie de obiectivul urmărit necesitatea în raport cu scopul care trebuie atins. În discuţia referitoare la concilierea dintre proporţionalitate şi interesul general, (p. 161) autoarea evocă diferitele concepte, în trepte de (im)precizie, pornind de la „interesul comun”[25].

În privinţa standardului cooperării loiale, autoarea identifică criteriile în funcţie de care este catalogat drept standard – considerându-l un standard jurisprudenţial.

Originea acestui standard se află în conceptualizarea din timpul Revoluţiei Franceze, când a fost considerată o virtute, un element moral. Alte standarde, care se află într-o strânsă conexiune cu cooperarea loială, utilizate de CJCE, sunt acelea de „solidaritate”[26] – care este „fundamentul întregului sistem comunitar”[27] şi este un principiu „înscris între fundamentele Comunităţii”[28]. Cu toate acestea, consideră autoarea (p. 167-168), principiul solidarităţii este mai puţin folosit în practica instanţelor de la Luxemburg, – mai des fiind utilizat conceptul/principiul bunei credinţe. “Loialitatea implică, în mod cert, buna credinţă, însă buna credinţă nu este un element al loialităţii” (p. 170). Pentru a observa, însă, coerenţa şi geneza acestui principiu/standard trebuie urmărite cu atenţie paginile Elsei Bernard, dedicate acestui subiect; aceasta porneşte de la primele referiri jurisprudenţiale şi interpretări succesive ale art. 10 CE (fostul art. 5 CEE) – în prezent art. 4 alin. (3) TUE. În ceea ce priveşte autonomia acestui concept, se are în vedere diferenţa specifică faţă de fidelitatea (loialitatea) federală precum şi trăsăturile proprii din dreptul Uniunii Europene. Particularitatea esenţială dintre noţiunea de cooperare loială din dreptul UE, în raport cu fidelitatea federală, provine din aceea că standardul nu reglementează raporturi între entităţile federate şi federaţie, ci raporturi diferite, între statele membre şi instituţiile europene[29] (p. 180).[30]

Titlul 2 al primei părţi, referitor la homotipia limitată, în care legătura dintre standardul juridic şi dreptul Uniunii Europene este mai slab, urmează aceeaşi structură (fiind analizate două categorii de standarde – hibride şi cele care au o legătură slabă cu dreptul UE). În standardele hibride autoarea analizează ordinea publică – standard care cuprinde bunele moravuri, securitatea publică – ca elemente esenţiale în comportamentul statelor membre prin raportare la cele patru libertăţi fundamentale de circulaţie (p. 197).

Pentru cititorul român, analiza cauzei „Cassis de Dijon”[31] este esenţială pentru înţelegerea fie şi parţială, din perspectiva standardului, a unei cauze mitologice. Secţiunea este îmbinată de analiza comparată, precum şi de interpretarea istorică a jurisprudenţei şi legislaţiei UE. Noţiunea „cerinţă imperativă de interes general”, precum şi autonomia acestui concept comunitar/unional explică excepţiile de care pot beneficia statele membre în lipsa unui text clar al tratatului.

Se subliniază că noţiunea de interes general este în mod intenţionat nedeterminată, nici avocaţii generali şi nici judecătorii nu au realizat o definiţie strictă, tocmai pentru a beneficia de un concept funcţional. Într-o cauză,[32] care avea ca obiect o acţiune în anulare îndreptată împotriva unei directive a Parlamentului şi Consiliului, Curtea a reţinut argumentul reclamantului referitor la caracterul general al anumitor concepte („Conform reclamantului, directiva, în loc să contribuie la eliminarea incertitudinilor juridice semnalate în considerentele acesteia, tinde să le agraveze, încălcând astfel principiul siguranţei juridice. Pe de o parte, aceasta lasă autorităţilor naţionale competenţe discreţionare pentru punerea în aplicare a unor noţiuni formulate în termeni generali şi echivoci, precum cea de ordine publică şi de bune moravuri […]” (pct. 35). Mai mult la pct. 38, Curtea a constatat că „această marjă de manevră este necesară pentru a ţine seama de dificultăţile specifice pe care le poate cauza utilizarea anumitor brevete în contextul social şi cultural al fiecărui stat membru, context pe care autorităţile naţionale, legislative, administrative şi judiciare sunt într-o poziţie mai adecvată pentru a-l înţelege decât autorităţile comunitare. O astfel de prevedere, care permite refuzarea emiterii de brevete în cazul unei ameninţări la adresa ordinii publice sau a bunelor moravuri, este, în plus, consacrată în dreptul brevetelor şi figurează, în special, în rândul instrumentelor juridice internaţionale pertinente […]”. Aşadar, concluzionează autoarea, Curtea consideră că indeterminarea noţiunii „ordine publică”, nu numai că este reală, dar este considerată necesară şi inevitabilă.

Pentru a îndeplini criteriul de standard, conceptul „ordine publică” trebuie să implice un element exogen – şi referentul este considerat ca fiind unul comunitar/unional – calificat drept „normalitate europeană”. Caracterul hibrid al acestui standard rezultă şi din aplicaţiile sale – de exemplu, calificarea efectelor restrictive ale unei măsuri naţionale.

În privinţa forţei juridice a standardelor hibride, autoarea analizează exhaustiv rolul Curţii de Justiţie în ceea ce priveşte jurisprudenţa în privinţa scopului „ordinii publice” precum şi a „interesului general”. Curtea, arată autoarea, realizează un control mai serios al proporţionalităţii în privinţa standardului interesului general, ceea ce considerăm, transformă de fapt standardul în criteriu de admisibilitate şi control judiciar. Standardul ordinii publice permite statelor membre să deroge de la regulile UE şi, în consecinţă acest standard trebuie să fie interpretat strict.[33] Examenul de jurisprudenţă – pe care autoarea îl realizează exhaustiv – demonstrează că proporţionalitatea joacă de fapt un rol cheie în interpretarea standardului privind interesul general şi a celui de ordine publică. Judecătorul poate aşadar să aibă în vedere atât dispoziţiile din tratate precum şi salvarea intereselor naţionale (p. 240).

Capitolul 2 al acestei părţi este dedicat standardelor care au o slabă „coloratură” comunitară/de drept al Uniunii Europene, standarde pe care autoarea le împarte în „derivate” (inflechis) şi „transpuse” (transposes). Standardele dreptului UE includ standarde care aparţin drepturilor naţionale, dar conţinutul acestor standarde este diferit de la un stat la altul. Curtea de Justiţie poate atribui unui concept din dreptul naţional un conţinut autonom, de drept unional, fiind studiate şi radiografiate: abuzul de drept şi încrederea legitimă.

Standardele transpuse sunt „împrumutate” din alte ordini juridice, fără însa a suferi vreo transformare de fapt prin inserarea lor în ordinea juridică unională (p. 241).

Standardul „abuzului de drept” este de natură jurisprudenţială (p. 245), fiind exemplificări – din dreptul derivat – în care abuzul de drept este interzis în mod expres. În practică, instanţele europene au sancţionat atât abuzul de drept substanţial, cât şi abuzul de drept procesual (procedura comunitară/unională). Astfel, în materii diverse – concurenţă,[34] fiscalitate,[35] politica agricolă comună – Curtea a sancţionat abuzul de drept.

În privinţa abuzului de drept procesual, autoare exemplifică (p. 256) prin procedura trimiterii preliminare, evidenţiind rolul Curţii în consolidarea unei doctrine a inadmisibilităţii întrebărilor preliminare,[36] cu scopul de a elimina orice abuz care ar putea deturna cooperarea judiciară, reglementată în prezent de art. 267 TFUE. Conform acestei dispoziţii, instanţa naţională este singura care apreciază oportunitatea trimiterii. Cu toate acestea, Curtea nu se pronunţă dacă litigiul este construit.[37] Curtea a „sancţionat” întrebările ipotetice[38], întrebări care nu au legătură cu litigiul principal,[39] sau care sunt puse pornind de la “construcţii artificiale”[40] etc.

Cu toate acestea, jurisprudenţa cuprinde şi anumite cauze în care se manifestă o reticenţă faţă de calificarea directă ca fiind abuz, având în vedere principiul general al dreptului la o judecată (de altfel sunt puţine cauze în care abuzul de drept este direct enunţat în hotărârea Curţii).

În cadrul celei de-a doua exemplificări din acest capitol – încrederea legitimă – concept frecvent invocat de către instanţele Uniunii Europene, şi care pune în valoare protejarea intereselor legitime ale particularilor atât faţă de statele membre, cât şi faţă de instituţiile europene, autoarea studiază jurisprudenţa în mod exhaustiv şi demonstrează influenţa acestui standard jurisprudenţial în dreptul anumitor state membre, precum şi contribuţia jurisprudenţială în adaptarea acestui standard.

În privinţa părţii a doua – referitoare la standardele „transpuse”, autoarea consideră că anumite concepte pot deveni standarde pentru Curte (acestea nu sunt încă formalizate în jurisprudenţă sub această denumire) în funcţie de necesităţile de interpretare[41] şi de obiectivele ordinii juridice unionale să prindă substanţă (p. 275-276). Pe de o parte este analizată „forţa majoră”, un concept de concepte, care diferă substanţial în funcţie de natura dreptului şi de domeniul juridic invocat, de la un stat la altul; prin autonomia sa, acest concept ar putea determina existenţa unui drept civil european; pe de altă parte, este analizat conceptul de bună administrare şi acela de „bonus pater familias”. Aceste standarde enumerate sunt considerate a face obiectul unor concepţii comune – chiar şi aşa dificil de interpretat şi mai ales de realizat o autonomie în cadrul ordinii juridice a Uniunii Europene. Tot în cadrul standardelor „transpuse”, sunt evidenţiate standarde procedurale – standardul proporţionalităţii, eroarea vădită/esenţială de apreciere. O secţiune specială este dedicată standardelor transpuse din Convenţia europeană a drepturilor omului; importanţa acestui subiect este şi mai actuală după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, şi a viitoarei aderări a Uniunii la convenţie. Autoarea analizează „împrumuturile” pe care instanţele Uniunii Europene le-au realizat în jurisprudenţă, formalizând în această privinţă, potrivit metodologiei sale de cercetare, standardul referitor la dreptul la un proces echitabil şi standardul privind „societatea democratică”.

Partea a doua poate fi caracterizată, din punctul de vedere al dreptului Uniunii Europene în raport cu teoria generală a dreptului sau cu filosofia dreptului, ca fiind tehnică şi, în acelaşi timp, fondatoare chiar pentru această materie a dreptului – autoarea decelând mecanismul intrinsec al standardului. Funcţia standardului este un subiect care conferă amplitudine volumului, mai precis analiza privind specificitatea funcţională – prin raportare la două elemente: a) particularităţile sistemului jurisdicţional al UE şi b) natura Uniunii Europene. Autoarea explică necesitatea obiectivă a existenţei unor standarde în ordinea juridică a UE (un drept nou, necesitatea de la lăsa o marjă de apreciere instanţelor pentru a realiza un echilibru între interesele statelor şi cele ale instituţiilor/particularilor).

În cadrul primului titlu, care reflectă specificitatea funcţională legată de particularităţile sistemului jurisdicţional comunitar/al Uniunii Europene de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este analizat rolul judecătorului unional, precum şi repartizarea competenţelor (puterilor) între instituţii de către acesta.

Conform teoriei care arată că norma este produsul interpretării, standardul textual este un factor de (auto)atribuire de putere normativă secundară (de către judecătorul unional).

Standardul privit ca instrument este mijlocul prin care judecătorul poate deposeda celelalte instituţii de putere (dacă aceasta se dovedeşte a fi exercitată împotriva textelor tratatelor). Prezenţa standardului în tratate (indirectă/prin interpretare doctrinară/jurisprudenţială) se explică prin faptul că acest tip de normă, nedeterminată a priori relevă particularitatea – esenţializată mai târziu de către Curte – a ceea ce se consideră a fi o „cartă constituţională fundamentală”[42]. Deşi se arată că a enumera standardele din tratate ar fi utopie, autoarea porneşte cu perseverenţă în stabilirea unor criterii şi indicarea unor standarde formalizate chiar prin tratate (lucru important pentru că arată nu atât formal importanţa cărţii, cât utilizarea acesteia ca instrument de lucru chiar şi dacă ar interveni modificări legislative importante – una dintre acestea este Tratatul de la Lisabona, dar şi transferul metodei de cercetare în alte domenii juridice). Consecinţa acestei „deposedări” de putere este un anumit „profit” pentru judecătorul comunitar/unional, care stabileşte conţinutul standardului şi hotărăşte cu privire la validitatea anumitor acţiuni/omisiuni faţă de standard.

Cu toate că textul din actul normativ unional (primar sau derivat) a lăsat o libertate şi chiar a instituit o obligaţie pentru judecătorul UE de a contura înţelesul şi de a concretiza conţinutul standardului, judecătorul nu are o libertate totală în acest sens (p. 346). Această parte a lucrării, poate filosofică pentru unii jurişti, explică o parte din raţionalitatea (logica) hotărârilor judecătoreşti la CJUE, limitele demersului de interpretare, fiind esenţial pentru înţelegerea rolului judecătorului CJUE (p. 346-353). Standardul jurisprudenţial este manifestarea puterii normative originare a judecătorului unional – în procesul integrării europene standardele jurisprudenţiale sunt elocvente; autoarea dovedeşte că acest tip de norme nu sunt doar legitime dar şi necesare.

Capitolul al doilea este importantă atât în ansamblul lucrării, dar şi pentru cercetări care au legătură cu rolul judecătorilor CJUE – de exemplu în studiul trimiterii preliminare. Autoarea subliniază funcţia specifică a judecătorilor în repartizarea puterilor/competenţelor între instituţiile UE. Rolul de arbitru consolidează activitatea integrativă a Curţii de Justiţie, atât în plan orizontal (între instituţiile UE) dar şi vertical, cu referire la influenţa pe care o poate avea asupra marjei de apreciere a autorităţilor legislative naţionale şi ale UE (p. 387). Cu toate acestea şi legiuitorul european este un interpret al standardului, de cele mai multe ori este interpretul primar de la care decurg alte interpretări şi în funcţie de care normele juridice de aplicare a standardului sunt puse în aplicare. Dreptul Uniunii Europene are ca trăsătură specifică, în ceea ce priveşte interpretarea unui standard, pluralitatea interpretărilor care i se poate acorda (p. 389).

Autoarea evocă exemple pertinente de interpretare a standardului de către legiuitorul unional – „afectarea semnificativă a comerţului între statele membre”, „afectarea sensibilă a concurenţei”, „operaţiuni comerciale normale” (p. 392-393). Cu toate acestea voinţa ultimă de a modifica puterea discreţionară a instituţiilor (a legiuitorului) revine tot Curţii de Justiţie.

O secţiune distinctă este dedicată rolului judecătorului naţional în privinţa gestiunii forţei normative pe care acesta o exercită în legătură cu standardul.[43] Autoarea evocă în primul trimiterea preliminară (p. 423 şi urm.) şi „jocul” care este făcut de către Curtea de Justiţie în privinţa interpretării sau aplicării normei juridice. Autoarea arată că teoretic judecătorul naţional are puterea şi responsabilitatea de a interpreta şi aplica standardul european, „acest tip de normă indeterminată a priori”. Judecătorul naţional este „judecător comunitar de drept comun”[44], însă art. 267 TFUE (fostul art. 234 CE) subliniază puterea Curţii de Justiţie în cadrul „cooperării” cu instanţele naţionale. Chiar distincţia între interpretarea şi aplicarea normei juridice a pus în evidenţă rolul ultim al voinţei Curţii de Justiţie care consideră trimiterea preliminară[45] un instrument de cooperare între Curte şi instanţele naţionale graţie căruia prima furnizează celor de-al doilea elementele de interpretare a dreptului comunitar care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiilor în care sunt chemate să se pronunţe. Astfel, în timp ce interpretarea revine CJUE, aplicarea se face de către judecătorul cauzei în fond, judecătorul naţional în funcţie de probatoriu şi celelalte elemente ale dosarului în care a fost sesizat.[46] În acest context este important studiul realizat de autoare în privinţa rolului standardului în trimiterea preliminară în interpretare (p. 431-436), fie în situaţia în care instanţa naţională solicită interpretarea unui standard juridic, fie în situaţia în care hotărârea CJUE este ea însăşi un standard nou (caz în care instanţa naţională are posibilităţi mai mari de interpretare).[47] Elsa Bernard analizează, documentat şi cu un aparat critic care demonstrează apropierea acesteia de un subiect complex, situaţia în care determinarea normei juridice a dreptului UE se realizează de către judecătorul naţional printr-un standard încadrat.

Titlul al doilea al celei de-a două părţi a volumului se referă la specificitatea funcţională legată de natura Uniunii Europene, care constituie o ordine juridică, iar nu doar un ansamblu de reguli, ci o structură a acestor norme juridice. Aşadar, arată autoarea specificitatea funcţională a standardului derivă din principalul scop al acestei ordini juridice: un drept preponderent economic; în acelaşi timp, standardul joacă un rol important în procesul de integrare unională – ordinea juridică UE se impune ordinii juridice naţionale din toate statele membre.

În primul capitol din acest titlu – referitor la funcţia standardului adaptată preeminenţei domeniului economic în dreptul UE – autoarea subliniază caracterul instrumentalist/pragmatic al acestui domeniul al dreptului şi consecinţele obligatorii care rezultă: flexibilitatea necesară a normelor juridice, flexibilitatea este favorizată de standardul juridic. În acelaşi timp, standardul este un instrument de „deformare” a controlul jurisdicţional prin recursul la jurisprudenţă şi cazuistică pentru realizarea unui control în dreptul economic. Un studiu de caz pentru funcţia standardului în dreptului economic este noţiunea „consumator mediu” (p. 473-487) pe care îl apreciem important atât teoretic, cât şi din punct de vedere practic, pentru instanţele naţionale – autoarea nu numai că analizează o vastă bibliografie şi jurisprudenţa pertinentă, dar oferă şi argumente proprii şi soluţii pentru diferitele probleme apărute în cadrul interpretării acestui concept.

Standardul este adaptat „dejuridicizării” dreptului economic – care este un drept format din importante elemente economice (alături de cele juridice – acelea care îi conferă caracterul de normă obligatorie). În context, standardul joacă un rol esenţial, de liant, între economic şi juridic, făcând posibilă aplicarea dreptului în Uniunea Europeană, şi, în acelaşi timp, în cele 27 de state membre.

În afara domeniului – economic – pe care standardul îl favorizează – acesta are funcţii adaptate şi particularităţilor structurale ale sistemului normativ al dreptului UE îndeplinind o funcţie politică unificatoare în toate ordinile juridice. Astfel, standardul – are funcţii precis determinate în momentul elaborării normelor juridice – funcţia de federalizare, de numitor comun (instrument de consens şi instrument necesar de elaborare a dreptului UE; sunt oferite exemple la p. 521), conciliere între diferite tradiţii juridice. Dreptul UE prezintă particularitatea că în privinţa punerii sale în aplicare ţine cont de structura originală a UE şi în special de supremaţia dreptului UE (p. 545) astfel încât standardul este un element integrator la nivelul UE şi, în acelaşi timp, de armonizare a drepturilor naţionale.

Cartea Elsei Bernard este pretenţioasă – solicită cititorul în efortul intelectual de decelare a standardului în dreptul Uniunii Europene, dar, în acelaşi timp, îi oferă o varietate de raţionamente care provin din afara domeniului dreptului UE.

Bibliografia este ea însăşi o lucrare în sine şi pune în evidenţă domeniile din care se extrag ideile pentru acest volum – teoria generală a dreptului, filosofia dreptului, dreptul Uniunii Europene, dreptul economic – care aşa cum arătam conferă direcţii multiple de cercetare.

Paradoxal, deşi suntem în faţa unei cărţi care se impune prin teorie, este o carte care se adresează practicienilor, în primul rând magistraţilor – judecătorilor care au rol important în interpretarea şi aplicarea dreptului UE, dar şi avocaţilor – cu toţii trebuie să înţeleagă esenţa sistemului dreptului UE pornind de la standardul juridic.

Mihai ŞANDRU*

* Autoarea este Maître de conférences la Universitatea din Strasbourg.

** Bruylant, 2010, 643 p.; ISBN [978-2-8027-2795-8], Collection “Droit de L’Union Européenne” dirigée par Fabrice Picod. Thèses, préface de Denys Simon.

[1] Vom observa că standardul este un element esenţial în structura dreptului Uniunii Europene.

[2] Autoarea remarcă utilizarea de către Curtea de Justiţie a expresiei „legiuitor comunitar”, de exemplu în hotărârea din 11 iulie 1989, cauza 265/87, Schräder/Hauptzollamt Gronau, ECR 1989 p. 2237.

[3] C-350/03, Schulte, hotărârea din 25 octombrie 2005, Rec. 2005 p. I-9215. Concluziile AG au fost formulate la data de 28 septembrie 2004. A se vedea şi par. 77 din cauza C-246/07, hotărârea din 20 aprilie 2010, Comisia/Suedia, nepublicată în culegere („În această privinţă, nu este indispensabil ca o poziţie comună să primească o formă determinată pentru a exista şi pentru a fi luată în considerare în cadrul unei acţiuni în neîndeplinirea obligaţiei de cooperare loială, în măsura în care cuprinsul acestei poziţii poate fi stabilit la un standard juridic corespunzător (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Consiliul, citată anterior, punctul 49). Am putea spune că fructele cercetării autoarei s-au arătat imediat, cercetarea fiind un precursor a ceea ce CJUE ar putea consacra prin conceptul „standardului juridic”, care să fundamenteze unele principii ale dreptului UE.

[4] Avocatul general Léger citează aici hotărârea din 12 decembrie 1996, Kontogeorgas (cauza C‑104/95, Rec. 1996, p. I‑6643, pct. 25-27); hotărârea din 14 septembrie 1999, DE + ES Bauunternehmung (cauza C‑275/97, Rec. 1999, p. I-5331, pct. 31 şi 32), şi hotărârea din 21 iunie 2001, SONAE (cauza C‑206/99, Rec. 2001, p. I‑4679, pct. 22-26).

[5] Cauza 26/62, hotărârea din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos/Administratie der Belastingen, ECR 1963, p. 1.

[6] Cauza 6/64, hotărârea din 15 iulie 1964, Costa/E.N.E.L., ECR 1964, p. 585.

[7] V. Christianos, Le droit comparé dans l’élaboration de la jurisprudence de la CJCE.

[8] Autoarea distinge şi atrage atenţia asupra existenţei a două tipuri de normalitate – descriptivă sau dogmatică. De exemplu, în cazul „vitezei rezonabile” recomandate conducătorilor auto, viteza „descriptivă” rezonabilă este de 150km/h, în timp ce viteza „dogmatică” este de 90km/h.

[9] Această trăsătură derivă din însăşi referirea la criteriul „normalităţii”. De exemplu, „consumatorul mediu” este un standard în dreptul comunitar/al UE care implică referinţa la elemente externe ordinii juridice (p. 44) – hotărârea din 16 iulie 1998, cauza C-210/96, Gut Springenheide şi Tusky, Rec. 1998, p. I-4657, pct. 31; hotărârea din 13 ianuarie 2000, cauza C-220/98, Estée Lauder, Rec. 2000, p. I-117, pct. 27, 30, precum şi în dispozitivul celor două hotărâri citate.

[10] Autoarea identifică (p. 48-49) în jurisprudenţa Curţii de Justiţie diferenţa dintre standard şi simpla interpretare a unui concept. Astfel noţiunea „ţigarete” nu a fost definită precis de la începutul reglementărilor în materie (1992), însă prin modificări ulterioare (1995) noţiunea a fost definită în directivă. Cu toate acestea Germania (în cauza C-197/04, hotărârea din 10 noiembrie 2005, Comisia/Germania, Rec. 2005 p. I-9739) a considerat că noţiunea nu era definită corespunzător.

[11] Cu privire la principii, autoarea afirmă (p. 68-69) că în aceeaşi limbă pot apărea divergenţe cu privire la denumirea principiilor, şi exemplifică din jurisprudenţa Curţii: „règle de droit généralement admise” (hotărârea din 19 noiembrie 1956, cauza 8/55, Fédération charbonnière de Belgique/Înalta Autoritate, Rec. 1955 p. 291), „principes élémentaires du droit” (hotărârea din 22 martie 1961, cauzele 42-49/59, S.N.U.P.A.T./Înalta Autoritate, Rec. 1961 p. 103), „principes juridiques généralement admis” (hotărârea din 21 iunie 1958, cauza 13/57, Wirtschaftsvereinigung Eisen- und Stahlindustrie/Înalta Autoritate, Rec. 1958 p. 263) şi „principe fundamental”.

[12] Termenul este împrumutat din domeniul biologiei şi desemnează aptitudinea anumitor specii de animale de a-şi armoniza forma, structura sau culoarea, permanent sau temporar, cu cea a speciei pe care acestea trăiesc.

[13] Elsa Bernard nu analizează dispoziţiile Tratatului de Lisabona, lucrarea fiind finalizată înainte de intrarea în vigoare a acestuia. Pentru o analiză după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în acest sens, a se vedea: Mihaela Banu, Controlul aplicării principiului subsidiarităţii de către parlamentele naţionale în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, RRDE, nr. 4/2010, p. 121-137. În privinţa „justiţiabilităţii” conceptului de subsidiaritate sunt analizate criteriile lui A. Toth (A.G. Toth, Is Subsidiarity Justiciable?, EL Rev, vol. 19, 1994).

[14] Deşi „principiul subsidiarităţii nu poate fi considerat ca având efect direct”; „cu toate acestea, interpretarea acestui principiu şi verificarea conformităţii sunt supuse controlului Curţii de Justiţie”. Autoarea analizează posibilitatea aplicării directe în raport cu jurisprudenţa Curţii (cauza 27/67, Fink Frucht, hotărârea din 14 aprilie 1968, ECR 1968 p. 223 etc.).

[15] De exemplu, hotărârea din 21 februarie 1995, cauza T-29/92, VSPOB, Rec. 1995, p. 289, pct. 330 şi 331.

[16] CJCE, hotărârea din 15 decembrie 1995, C-415/93, Bosman, Rec. 1995, p. 5040, pct. 81 („principiul subsidiarităţii, în interpretarea dată de guvernul german, şi anume că intervenţia autorităţilor publice, în special a celor comunitare, în domeniul în discuţie trebuie să fie limitată la strictul necesar, nu poate conduce la situaţia ca autonomia de care dispun asociaţiile private de adoptare a unor reglementări sportive să limiteze exercitarea drepturilor conferite particularilor prin tratat”).

[17] CJCE, hotărârea din 12 noiembrie 1996, cauza C-84/94, Regatul Unit/Consiliul, Rec. 1996, 5755, pct. 39.

[18] CJCE, hotărârea din 13 mai 1997, cauza C-233/94, Rec. 1997, p. 2405, pct. 57.

[19] Pe de altă parte, rămâne de văzut în ce măsură Curtea de Justiţie va confirma (sau infirma) în recurs abordarea curajoasă a Tribunalului Uniunii Europene din două hotărâri recente – 23 septembrie 2009, în cauza T-263/07, Republica Estonia/Comisia, Rep. 2009, p. II-3463, respectiv în cauza T-183/07, Republica Polonă/Comisia, Rep. 2009, p. II-3395, în care Tribunalul a întreprins (pentru întâia oară) o apreciere detaliată a conţinutului principiului subsidiarităţii, subliniind, în consecinţă, caracterul „justiţiabil” al principiului.

[20] L’intérêt généralet le juge communautaire, LGDJ, Paris, 2001.

[21] Hotărârea din 29 noiembrie 1978, cauza 83/78, Redmond, Rec. 1978 p. 2347, pct. 64.

[22] Hotărârea din 9 octombrie 1984, cauzele conexate 91 şi 127/83, Heineken, Rec. 1984, p. 3435, pct. 14.

[23] Hotărârea din 29 octombrie 1980, cauza 138/79, Roquette/Consiliul, Rec. 1980, p. 3333.

[24] CJCE, hotărârea din 28 aprilie 1988, cauza 170/86,Von Deetzen/Hauptzollamt Hamburg-Jonas, Rec. 1988 p. 2355; CJCE, hotărârea din 28 aprilie 1988, cauza 120/86,Mulder/Minister van Landbouw en Visserij, Rec. 1988 p. 2321.

[25] CJCE, hotărârea din 17 decembrie 1959, cauza 14/59, Société des fonderies de Pont-à-Mousson/Înalta Autoritate, Rec. 1959 p. 445.

[26] CJCE, hotărârea din 7 februarie 1973, cauza 39/72, Comisia/Italia, Rec. 1973 p. 101.

[27] CJCE, hotărârea din 10 decembrie 1969, cauza 6 şi 11/69, Comisia / Franţa, Rec. 1969 p. 523.

[28] CJCE; hotărârea din 29 iunie 1978, cauza 77/77, B.P. / Comisia, Rec. 1978 p. 1513.

[29] Din 1983, CJCE a impus principiul cooperării loiale şi între instituţiile comunitare/europene (pe larg, cu jurisprudenţă pertinentă, a se vedea p. 188-190).

[30] Doctrina a criticat forţa juridică a acestui standard pentru a putea fi utilizat de către Curte ca o normă imperativă; se are în vedere caracterul prea vag şi prea general (p. 183-185). Cu toate acestea, nuanţa exprimată de CJCE, în 1990, este esenţială în consacrarea drept obligatorie a acestui principiu/standard: „În această comunitate de drept, relaţiile dintre statele membre şi instituţiile comunitare sunt reglementate, în conformitate cu art. 5 CEE, de un principiu al cooperării loiale” (CJCE, ordonanţa din 13 iulie 1990, cauza C-2/88, Zwartveld, Rec. 1990, p. I-3365). Aşadar, cu ocazia ordonanţei Curţii, a fost recunoscut faptul că obligaţia de cooperare loială revenea şi instituţiilor UE faţă de statele membre, iar nu doar statelor membre.

[31] CJCE, hotărârea din 20 februarie 1979, cauza 120/78, Rewe-Zentral/Bundesmonopolverwaltung für Branntwein, Rec. 1979, p. 649.

[32] CJCE, hotărârea din 9 octombrie 2001, cauza C-377/98, Ţările de Jos/Parlamentul şi Consiliu, Rec. 2001 p. I-7079.

[33] A se vedea concluziile avocatului general Stix-Hackl, prezentate în data de 10 aprilie 2003, în cauza C-42/02, Lindman, hotărârea din 13 noiembrie 2003, Rec. 2003, p. 13519.

[34] CJCE, 11 octombrie 1977, cauza 125/76, Cremer, Rec. 1977, p. 1593, în special pct. 21.

[35] CJCE, 3 martie 1993, cauza C-9/92, General Milk Products, Rec. 1993, p. I-779; CJCE, 27 octombrie 1981, cauza 250/80, Schumacher şi alţii, Rec. 1981, p. 2465; CJCE, 12 decembrie 1985, Vonk, 208 /84, Rec. 1985, p. 4025.

[36] Autoarea consideră că formula îi aparţine lui A. Rigaux, Europe, octobre 1994, Comm., No. 354.

[37] CJCE, hotărârea din 8 noiembrie 1990, cauza C-231/89, Gmurzynska-Bscher, Rec. 1990, p. 4003. De asemenea, CJCE, ordonanţa din 2 mai 2002, cauza C-129/01, Facchinei Orsini, nepublicată.

[38] CJCE, hotărârea din 16 iulie 1992, cauza C-343/90, Lourenço Dias, Rec. 1992, p. I-4673; CJCE, hotărârea din 16 iulie 1992, cauza C-83/91, Meilicke, Rec. 1992, p. I-4871; CJCE, hotărârea din 25 martie 2004, cauza C-495/00, Azienda Agricola Giorgio, Rec. 2004, p. I-2993.

[39] CJCE, hotărârea din 3 martie 1994, cauzele conexate C-332/92, C-333/92, C-335/92, Eurico Italia, Rec. 1994, p. I-711; CJCE; hotărârea din 16 decembrie 2004, cauza C-293/03, Gregorio My, Rec. 2004, p. I-12013.

[40] Avocatul general Lagrange în cauza CJCE, 6/64, Costa/ENEL, hotărârea din 15 iulie 1964, Rec. 1994, p. 1141.

[41] TPI, 18 decembrie 1992, cauza T-43/90, Díaz García/Parlamentul, Rec. 1992, p. II-2619.

[42] CJCE, hotărârea din 23 aprilie 1986, cauza 294/83, „Verzii”/Parlamentul European, Rec. 1986, p. 1339, pct. 23.

[43] Considerăm această secţiune ca fiind esenţială pentru dezbaterile actuale din România şi vom insista asupra ei printr-o prezentare distinctă în cadrul conferinţelor organizate de Centrul de Studii de Drept European (www.csde.ro).

[44] TPI, hotărârea din 10 iulie 1990, cauza T-51/89, Tetra Pack/Comisia, Rec., p. II-309, pct. 42.

[45] CJCE, Ordonanţa din 26 ianuarie 1990, cauza C-286/88, Falciola, Rec. 1990, p. I-191.

[46] Autoarea îl citează (p. 430) pe F. Berrod (La systématique des voies de droit communautaires, Dalloz, Paris, 2003, p. 128-130) care aprecia că CJCE oscilează între extreme, pe de o parte, oferă interpretări stricte unor norme juridice, nelăsând vreo marjă de interpretare pentru judecătorul naţional şi, pe de altă parte, refuză să răspundă când întrebarea se referă la aspecte precise din dreptul intern.

[47] De exemplu conceptul „consumator mediu” – CJCE, hotărârea din 12 februarie 2004, C-363/99, Koninklijke KPN Nedermand, Rec. 2004, p. I-1619, pct. 77; „demnitate umană” – CJCE, hotărârea din 14 octombrie 2004, cauza C-36/02, Omega Spielhallen, Rec. 2004, p. I-9609.

* Se cuvin mulţumiri dnei Elsa Bernard.