Skip to content


QUELLE JUSTICE POUR LA FRANCE? 31 personnalités répondent aux préoccupations des Français. Ouvrage coordoné par Dragos Călin, Éditions L’Harmattan, Paris, France, 2012

QUELLE JUSTICE POUR LA FRANCE? 31 personnalités répondent aux préoccupations des Français. Ouvrage coordoné par Dragos Călin, Éditions L’Harmattan, Paris, France, 2012, 181 p., ISBN 978-2-296-56297-4.

Lucrarea coordonată de Dragoş Călin, judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi preşedintele Asociaţiei Forumul Judecătorilor din România pare să fie un unicat pe piaţa editorială europeană. Un judecător selectează diferite personalităţi pe care le chestionează cu privire la percepţia asupra justiţiei – 31 de personalităţi răspund întrebărilor, celor 6 întrebări dintr-un chestionar „static”. Lucrurile nu stau tocmai aşa: domnul Dragoş Călin a exersat metoda interviului faţă de justiţiabili într-un volum publicat în România de către Editura Universitară (şi disponibile integral pe site-ul editurii). Apariţia la editura franceză L’Harmattan constituie totuşi o premieră: un judecător român întreabă francezi despre încrederea în sistemul lor judiciar, independenţa justiţiei, rolul ministrului justiţiei, posibilitatea filmării şi difuzării proceselor şi profilul judecătorului ideal. Ştefania Marinescu a realizat un studiu introductiv, pertinent, pornind de la întrebările şi răspunsurile din volum.

Au participat la realizarea acestui volum: Jacques Barrot, Raymond Boudon, Edouard Brézin, David Camus, Gilbert Collard, Jeanne Cordelier, Anne Fagot-Largeault, Alain Ghysen, Elisabeth Guigou, Brice Lalonde, Louise L. Lambrichs, Pierre Laurent, Jean-Marie Lehn, Marc Levy, Maurice Lévy, Thierry Lévy, Nathalie Przygodzki-Lionet, Danièle Lochak, Jean-Charles Massera, Frédérique Martin, Jean-Claude Pecker, Paul Quilès, Fabrice Rizzoli, Jacques Salzer, François Sauvadet, Jean-Luc Sauvage, Guy Sorman, Alain Touraine, Catherine Trautmann, Marc Trévidic, Jean Weissenbach.

Prima întrebare are gradul de generalitate cel mai mare – şi se refeă la gradul de încredere – aşadar, la percepţia justiţiabililor. Răspunsurile pot forma un set de propuneri, chiar dacă observaţiile ar putea avea un caracter general (sociologul Raymond Boudon consideră că justiţia se realizează cu prea lent), poetice (scriitorul David Camus consideră că încredere abolută o acordă doar morţii – iar justiţiei, inevitabil, care este o afacere a vieţii, îi este cosacrat un loc secund), recursul final la CEDO – aşadar nu numai la noi … – (avocatul şi scriitorul Gilbert Collard), politicoase [mediatorul Jacques Salzer afirmă că are încredere în justiţie dar impresia sa (subliniază că este subiectivă) este că este prea complicată] sau chiar răspunsuri pe care le consider mai degrabă evazive, prin fermitatea lor: da (Jean-Marie Lehn) sau nu (Jeanne Cordelier).

În planul celei de-a doua întrebări, care o continuă pe prima, intervievaţii ar trebui să indice elemente pentru creşterea gradului de încredere – răspunsurile sunt diverse, unele explicative (Jean-Luc Sauvage), documentate (Nathalie Przygodzki-Lionet, Fabrice Rizzoli), sau propuneri directe – eliminarea influenţei politice în numirea magistraţilor pentru instanţa supremă (Danièle Lochak).  A treia întrebare se referă la rolul instituţional al unui minister, al justiţiei; cei mai mulţi subiecţi subliniază rolul administrativ al acestei instituţii, dar se referă şi la implicarea (nedorită) a politicului. Desigur sunt şi opinii tranşante: „nu văd care este utilitatea Ministerului Justiţiei”  (Thierry Lévy).

În privinţa unei posibile separări între puterea politică şi cea judiciară, majoritatea respondenţilor o consideră utopică şi chiar cu efecte nefaste: justiţia face parte din elementele consitutive ale cetăţii şi nu poate fi sterilizată şi complet inaccesibilă. Desigur linia de aur, mediană, este greu de găsit şi de aplicat pe termen lung. În epoca mediatică, în care justiţia este realizată la emisiunile televizate, coordonatorul seriei de interviuri solicită opinia cu privire la dilema filmării sau nu a proceselor. Maurice Lévy exprimă, mi se pare, răspunsul pertinent: „Justiţia este publică, dar nu este un spectacol”. O ultimă întrebare se referă la judecătorul ideal – care este într-o opinie „literatură” (J.-C. Massera) sau dezaprobă chiar întrebarea întrucât „omul nou/ideal” a constituit fundamentul oricărei dictaturi (Guy Sorman), deşi întrebarea nu se referă la o categorie de oameni, ci la calităţile pe care ar trebui să le aibă un om pentru a deveni judecătorul ideal.

Problemele pot fi locale/naţionale însă răspunsurile au o încărcătură universală, fiind indicate pentru lectorii români, indiferent de profesie. Scriitorul Marc Levy consideră ca un risc de primă importanţă, şi care trebuie evitat de un magistrat, este „rutina”. Exerciţiul profesiei de judecător nu se poate realiza din biroul comodităţii, ci lucrând în continuu la „şantierul” personal şi profesional. Abnegaţia se manifestă nu doar în orele de judecată, dar şi în afara sălii de judecată: cunoaşterea legii nu e suficientă pentru judecători care decid cu privire la opere de artă, care hotărăsc destinul unor familii sau dinastii. Enciclopedismul acestora trebuie să rupă rutina, convenţionalul şi să consacre prin hotărârile pronunţate nu doar aplicarea legii ci şi justiţia, aceea omenească, fundamentată de un adevăr judiciar (co-rupt din adevărul absolut). Acest volum se adresează – prin modalitatea de redactare, prin conţinutul întrebărilor (deschise) şi prin diversitatea opiniilor – tuturor acelora care sunt magistraţi sau justiţiabili, precum şi tuturor acelora care sunt interesaţi de o sociologie particulară (a francezilor pentru justiţie); desigur, volumul semnalat aici este esenţial pentru bibliotecile particulare sau publice, în primul rând pentru cele juridice, pentru varietatea răspunsurilor oamenilor de cultură francezi care au răspuns pozitiv interviului dlui Dragoş Călin.

Recenzia a fost publicată, cu titlul „Percepţia asupra justiţiei” în „Palatul de Justiţie”, nr. 4/2012.

Posted in Bibliografie.