Ce mai este un dicţionar juridic astazi?
Mihai Şandru
Apariţia „Dicţionarului de drepturile omului” la prestigioasa editură C. H. Beck şi lansarea în cadrul unui eveniment al Ministerului Afacerilor Externe – „cartea lunii” – ne face să ne întrebăm cu privire la dicţionarele juridice de astazi.
Nu cunoaştem statistici, dar de la „apariţia dezvoltată” a internetului, dicţionarele nu mai apar sub formă de volume, pe care cititorul să le răsfoaiscă, ci sub formă de căutări ale motoarelor de cautare. Desigur, viteza, comoditatea şi uneori densitatea de răspunsuri ale „motorului” sunt şi superioare răsfoirii unei cărţi. După cum se ştie de la o vreme, lumea partajează înţelegerea realităţii între ceea ce a văzut (pe internet, la televizor) şi ce a citit în cărţi. Lumea cărţilor este limitată faţă de arsenalul vizual, prin aceea că îşi propune să ofere o perspectivă, o viziune, pe când lumea vizuală nu-şi propune nimic în afara ratingului sau a numărului de afişări. Pe această scenă, distribuţia autorilor este invers proporţională – cărţile îşi asumă limitarea unui autor sau a câtorva – , pe când internetul distribuie „paginile” în influenţe (indiferent de autor/ viziune). Mai mult dicţionarele pot fi uşor copiate sau puse la dispoziţia publicului şi, în prezent, dicţionare generale, care se plăteau au ajuns să fie consultate gratuit (o parte din dicţionarele Cambridge, Larousse). Pentru lumea noastră, astfel de măsuri sunt extraordinare, dar aceste dicţionare trebuie plătite, autorii lor având o sarcină imposibilă: de a le modifica la timp. Aşadar, va fi o veme când aceste dicţionare vor fi devenit vechi sau când încremenirii li se vor fi adăugat părerile din forumuri deschise sub fiecare articol (de dicţionar) pentru a fi îmbunătăţit de o manieră populară. Elitismul dicţionarelor şi reperul cuvântului ar putea fi înlocuite de aproximarea înţelegerii unei păreri comune.
Dicţionarele juridice sunt relativ puţine în mediul românesc. Poate că şi în alte părţi ar fi la fel, dar ne gândim că în România domeniul juridic a căpătat o oarecare substanţă doctrinară – chiar dacă parţial lipsită de farmecul tradiţiei tezelor – de tip baroc – de doctorat franceze sau de utilitatea lucrărilor practice şi a fişelor schematice din mediul anglo-saxon. Aşadar, premise ale analizării limbajului juridic ar exista. Cum se face că în unele domenii încă nu avem dicţionare juridice? Pe de o parte, dicţionarul este reprezentat de asumarea unui rol. Spre deosebire de un dicţionar de biologie sau fizică, unde singura limitare este a numărului de cuvinte şi a tipului de descriere, în domeniul juridic, dicţionarul nu poate fi un caiet de inventar al opiniilor autorilor şi formelor de hotărâri ale instanţelor. Aşadar, dicţionarul juridic trebuie să fie concis şi ferm, pe când realitatea juridică este diversă şi stratificată. Pe de altă parte, dicţionarul juridic trebuie să fie asumat în forma sa finală – a definiţiei pe care o prezintă – iar asumarea este strict legată de recunoaşterea publică, ştiinţifică a termenului. Fără recunoaştere, dicţionarul este un obiect care poate fi utilizat în teze de licenţă la capitolul concepte, dar nu este o carte care să imprime o direcţie, un înţeles.
Forma dicţionarelor este şi ea un aspect pe care trebuie să-l luăm în considerare. Spre deosebire de dicţionarele on-line şi de motoarele de căutare, dicţionarele ocupă un spaţiu, un topos. Ele ar trebui să ocupe (în sens militar) în primul rând, spaţiul intelectual: cum spuneam să se impună. Dar, în al doilea rând, trebuie să fie cu mult mai elocvent („dicţionarul elocvent” ar fi totuşi, un oximoron, dar să-l lăsăm şi elocvent, măcar pentru a aminti că ar trebui să aibă exemple de hotărâri judecătoreşti, exemple de ipoteze juridice), mai eficient decât „ruda” sa, internetul. Desigur, dicţionarul poate fi transformat într-un program (sau mai multe) configurate pentru toate mediile de citire posibile şi atunci ar rămâne să ne gândim doar la nivelul securităţii/ păstrării/ plăţii informaţiei din dicţionar. Dar cum gândurile de faţă au fost provocate de apariţia unei cărţi, să vedem care ar fi atuurile acesteia, pe o piaţă specializată, dar amorfă.
De la început trebuie spus că dicţionarul de faţă este un compendiu, care depăşeşte limitele tehnice ale articolului de dicţionar. Informaţia este densă şi ajutorul oferit de index este necesar. Deşi indexul nu înlocuieşte motorul de căutare din mediul on-line, fructificarea unei lecturi şi „pierderea de timp” pentru a citi mai mult pentru a afla răspunsul la o întrebare, îmbogăţeşte cititorul cu înţelegerea contextului termenului, conceptului căutat.
„Dicţionarul de drepturile omului” este o lucrare ştiinţifică editată de un colectiv de autori care profesează în domeniul drepturilor omului fie în cadrul instanţelor naţionale, fie în cadrul Ministerului de Externe. Deşi unii dintre autori au şi o carieră universitară preponderenţa laturii practice a personalităţii lor se imprimă şi dicţionarului. Volumul nu se adresează publicului larg pentru că nu este un dicţionar explicativ şi cel mai probabil publicul nu ar avea resurse pentru a decodifica semnificaţiile juridice ale explicaţiilor. Chiar şi aşa, răsfoirea unui asemenea dicţionar, dicolo de senzaţia unui lucru închegat, poate trasforma percepţia publicului că dreptatea se află „dincolo”. Între percepţie şi ştiinţa unui lucru bine făcut se poate afla un dicţionar. Vom vedea cum se va impune un astfel de instrument de cercetare, într-o lume a răspunsurilor, care va fi apetitul practicienilor şi teoreticienilor pentru a citi şi înţelege un domeniu relativ nou în România.
Afaceri juridice europene, nr. 1/2014.
Revista Afaceri juridice europene este editata de Asociatia romana de drept si afaceri europene (ARDAE).